“Nu suntem un neam bogat.
Neam de păstori și de plugari, toată bogăția ne-a fost rodul pământului acestuia și al dobitoacelor de pe el. Grâul l-am semănat primăvara, în tot anul, bun sau rău, ca pe o leturghie. Și oile le-am muls ca pe sfinte. Şi vacile le-am privegheat ca pe o arcă a legământului nostru cu glia. Scrisoarea noastră a fost “brazdă trasă cu fierul plugului” și graiul nostru a fost îndemnul pentru boi ori cântecul – pentru oi – din fluier. Copacii din pădure i-am doborât ca la joc, când i-am putut doborî de alţii! Sarea am scos-o din pământ cu trudă. Și tot cu trudă ne-au scos alții aurul și păcura dintr-însul.
Gândul că suntem un neam bogat e bine să ni-l îndepărtăm din minte, dacă vrem să rămânem într-adevăr. Neam sărac în ţară bogată am fost totdeauna şi nicicând la bunul altuia n-am râvnit; iar când a fost să ne apărăm, nu ne-am apărat, cu pământul, decât nevoile şi sărăcia. Dar se vede că “sărăcia” asta tot era şi ea un fel de bogăţie, de vreme ce veacuri întregi ea a fost necontenit prilej de ispită altora.
Nu suntem, într-adevăr, nici un neam fericit aşezat, la adăpostul oricăror năzuinţe cutezătoare. Trăind la răspântia a două lumi, în calea firească a năvălirilor din răsărit înspre apus, cât ne uităm la povestea neamului nostru, tot de trei, patru ori călcat, îi vedem pământul la tot veacul. Măr de ceartă între patru împărății, pământul acesta a suferit, rând pe rând, revărsarea şi apoi retragerea puhoaielor omenești din răsărit şi din apus, din miazăzi şi din miazănoapte. Aşa a fost scrisul lui. Fiecare a venit, a jefuit rodul muncii noastre, a pârjolit şi s-a dus. Și-n urma lor a trebuit să refacem iarăși de la capăt, necontenit de la capăt, cam de trei, patru ori pe veac sau o dată de fiece viață de om, iarăși necontenit de la capăt, așezămintele și rostul nostru.
Și făceau domnitorii noștri, între aceste împărății, risipă de duh, de cutezări, de vitejii și de umilințe, doar de-or feri pământul țării lor de năvăliri. Și ori că aveau noroc și se îndura Dumnezeu de noi – dacă e să credem bisericile clădite de ei, la tot pasul – fapt este că toate puhoaiele se-ntorceau care dincotro veniseră. Și viața se putea relua de la început.
Astfel se desfășoară, în chip îndeobşte cunoscut, prea cunoscut, soarta nedezmințită a neamului nostru, de când este.”
Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952),
Dimensiunea românească a existenței
(foto: Radu Pătrașcu)
