Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Dilemele lui Moș Crăciun

Fotomodele impresioniste

Ce ar fi dacă, în loc să fie fotografiate, fotomodelele ar fi pictate? În manieră impresionistă. La doar 37 de...

Continuare...


Powered by

Dilemele lui Moș Crăciun

Mădălina Dumitrachede @
18 December 2017

Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun/Au secours, le père Noël revient!

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. În același timp, este în concordanță cu dorința creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemâna oricărui muritor. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Firesc se naște și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Pascal Bruckner are cutezanța – în Au secours, le père Noël revient! (ilustrații de Hervé Di Rosa)/ Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! (traducerea de Marie-Jeanne Vasiloiu) să demitizeze, aparent, cultul lui Moș Crăciun. Decepția mezinei sale – fetița de șase ani îi mărturisise că nu crede în Moș Crăciun –  l-a îndemnat să-l reabiliteze pe cel mai “exploatat” personaj – bătrânelul cu barbă albă -, adus în lumea laicizată: “Într-o dimineaţă, Moş Crăciun se trezi nespus de abătut. Tocmai înţelesese ceva îngrozitor: copiii nu-l mai iubeau, iar de respectat, îl respectau şi mai puţin. Îl tratau ca pe un moşneag pisălog, ca pe o vedetă răsuflată. Şi dacă ar fi fost vorba numai de copii! Toată lumea îl nesocotea: nu era invitat niciodată nici la Festivalul de la Cannes, nici la Oscarul de la Hollywood, nici la Marele Premiu de Formula 1. Doi bani nu dădeau pe el. Era prea de tot. Atunci, trecând de la amărăciune la mânie, luă o hotărâre radicală: va demisiona! Aţi citit bine: va demisiona. O să le arate el cine-i Moş Crăciun. O să-i scrie Secretarului General al Naţiunilor Unite o scrisoare prin care o să-i aducă la cunoştinţă că n-o să mai asigure serviciile de Crăciun nici pe data de 24 decembrie care vine şi nici în anii următori. O să-şi pună tolba-n cui. Adio, speţă ingrată! Apoi, cu un gest furios, trânti uşa căsuţei lui şi lăsă în plata Domnului speţa umană”.

Dedicația autorului e lămuritoare: “Pentru Éric și Anne, care m-au făcut să cred în Moș Crăciun”. Pretextând că îl caută pe veritabilul Moș, purtat de imaginație, observatorul se amuză pe seama moravurilor din societatea contemporană, dar, pe parcurs, pana autorului virează de    la povestea destinată copiilor spre o farsă rezervată adulților. Satira ascunde multă mâhnire. Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin obiectivul primordial pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire,    de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat febra: “Odată, eram la New York, un oraș care, pe mine, mă pune la grele încercări, nu-i chip să pufăi și tu o piparoasă, că peste tot vezi panouri cât casa cu no smoking, peste tot numai înălțimi amețitoare, vârfuri ascuțite – unde e imposibil să parchezi o sanie, că ți-o ridică, la cea mai mică infracțiune, ăia de la Circulație -, un tâmbălău infernal, sirene de pompieri și de poliție, care îți sparg urechile…Iar, pe afișele pubicitare, numele meu băgat în toate sosurile, de către mărcile de detergent, de alimente pentru câini, de piureuri pentru bebeluși. Toate astea nu-ți umplu inima de încântare”.

Cu toate că respiră un aer vesel, această poveste despre un Moș Crăciun transformat în star înhățat de copiii care vor fugi de el, Pascal Bruckner abordează teme și motive dragi lui (infantilizarea societății, cultul tinereții veșnice și fericirea perpetuă). Ilustrată de Hervé Di Rosa, care împărtășeșete aceeași pasiune ca și Bruckner pentru seriile Z și glumele ilustrate, istorioara Moșului devine una voit kitsch, pentru a lua în zeflemea obiceiul de-a comercializa cât  mai profitabil aproape orice. Chiar dacă autorul era cincantenar când a scris acestă carte, nu a coborât la un gen minor fiindcă râsul său e terapeutic: “Permite-mi să insist: crezi că puștii nu merită cadourile dumitale? Să le merite? Pentru cât sunt de nerecunoscători…Eu credeam că principiul lui Moș Crăciun se bazează pe ideea că nu este nevoie să îi aduci mulțumiri. Zău? Și unde ai citit chestia asta?”.

Cea de-a cinci suta aniversare a Moșului îl deprimă și îl face să se abată de la misiunea lui inițială; devine morocănos și plictisitor, ba chiar începe – contrar naturii sale generoase – să deteste copiii fiindcă observase că aproape toată lumea încetase să mai creadă în el. Ne punem întrebarea firească: “Oare cum a fost posibil așa ceva ?”

În cele unsprezece capitole (Doi oameni sub același acoperiș, Lista de plângeri, Adevărul este rostit de gura copiilor, Abuz de băutură, Eine Große Oftika ! Un comando de șoc, Moș Crăciun e împuțit, Bătrânul leu devine iarăși paraleu, Majestatea sa mărinimoasă, Glorie și bunătate, Hasta la Vista, Baby !) sugestiv intitulate, dezastrul ne este prezentat de-a fir a păr. Cel mai recent tur de împărțit cadouri s-a terminat la secția de poliție, unde Moș Crăciun, aflat în stare avansată de ebrietate, a fost nevoit să mai bea puțin vin pentru a pleca în direcția Polului Nord. Acolo, dezgustat, a comis ireparabilul: și-a trimis demisia la ONU ! Organizație serioasă, ONU a decis să expedieze doi agenți care să-l înlocuiască pe bătrânelul bărbos și să asigure distribuirea cadourilor.

Pascal Bruckner demonstrează că imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele sale. În astfel de perioade, copilul învață de mic ceva despre el, că este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor. Prin urmare, cei doi golden boys cu brațele de fier – mărci ale capitalismului american înrăit, trimiși de ONU – îl vor remodela pe Santa/Moș Crăciun din cap până la tălpi (lecții de body building, cursuri de marketing, de imagine): “Când Knif și Renkurb îl anunțară: Imaginea ta își aparține, trebuie să o vinzi foarte scump. El răspunse: OK, boss (făcuse progrese și la limba engleză).”

Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste cea a dulciurilor şi jucăriilor, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri, încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată: “Se numește Antonia. Fără să-mi zică bună ziua, mă ia la întrebări: «Aoleu, Santa (ăsta-i numele meu pe englezește)! Da’ mult ți-a mai trebuit. Ești în întârziere. Ai documentele?» Îi întind, puțin cam surprins de aroganța ei, pachetul de acțiuni pe care mi-l ceruse. Eu sunt un tip de modă veche, eu, unul încă mai dau bună ziua, la revedere, mulțumesc. (…) Fețișoare i se întunecă la iuțeală. Simt că e gata să izbucnească în plâns. Îmi dă înapoi teancul: Ia-le înapoi, n-au nicio valoare. Nici una dintre societățile astea n-o să crească prea curând, iar eu încă nu știu să speculez à la baise.”

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Bruckner, iar povestea, deloc ortodoxă, îi amestecă în mod voit pe Santa Claus/Moș Crăciun, Moș Nicolae și Sfânul Vasile pentru a crea momente satirice. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Goana disperată după performață cu orice preț și acel excesiv self-merchandising ne vor face să îl regretăm pe depresivul Moșulache de la început. Evident, autorul-moralizator se folosește și de ghidușiile vizuale semnate de Hervé Di Rosa, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’: “ONU i-a reînnoit mandatul pentru o perioadă de nouăzeci și nouă   de ani și i-a dublat pensia, ceea ce, împreună cu portofoliul său bursier și cu veniturile întreprinderilor pe care le deține, îi asigură un mălai frumușel (Moșul se află pe locul zece în clasamentul marilor averi mondiale). (…) În timp ce voi moțăiți, Regele Crăciun joacă la Bursă, pe calculatorul lui. În câteva ore, pierde și câștigă mai mulți bani decât o să câștigați și o să pierdeți voi în toată viața voastră.”

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face fără de generozitate (a Moșului). Bunăoară, ironicul autor uzează de un twist la final și trage semnalul de alarmă și solicită revenirea la tradiție: “Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! Capul la cutie! Moșul trebuie oprit prin orice mijloace. Emma, Roger, găsiți-i o femeie, fie-vă milă, una, da’ bună, una mână de fier, una cu cap, una cu inimă, care să se țină după el,  să-l povățuiască, să-l îndrume, să-i potolească acreala, țâfnele! Altfel, nimeni n-o să-i scape. Căci o să vă iubească, scumpii mei micuți, tot mai mult, ca pe sine însuși. Adicătelea, CU PATIMĂ, LA NEBUNIE. ”

Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că această povestea este doar o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane: “Medicii tocmai au descoperit o nouă maladie, crăciunoza, acel acces de stres care îi afectează pe copii, de pe la jumătatea lui decembrie, și se traduce printr-o încordare, o înțepeneală a umerilor  și a șalelor, putând să ducă la paralizie, de parcă picii s-ar teme să nu le cadă cerul în cap.” Dincolo de ofertele comerciale, mai trebuie acel ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice.

Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii și-al iubirii autentice.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri