Ne ingrijim de aspectul fizic, ne preocupa in fiecare zi lumea din jurul nostru, fumam din viata mult prea grabiti si nici macar nu tragem in piept din ea. Atat de superficial o traim, atat de superficial simtim. Dar.. intrebarea este: simtim? Tu cand si ce ai simtit ultima data?
Ma amuza teribil ipohondria de care dam dovada de fiecare data cand ceva nu este in regula cu trupul nostru. Avem o mica taietura si imediat o bandajam, avem o durere si imediat o calmam. Dar sufletul? Ne facem ca nu il auzim, nu il ascultam si nici pe departe nu il vindecam. Il lasam acolo singur sa urle in tacere.
Sa ne imaginam ca sufletul ar avea glas. Ce am face? Ne-am ascunde sa nu il auda nimeni? Ne-ar fi rusine? Da, pentru ca ne-ar da de gol. O sa stearga zambetul fals, interpretarea rolului de om fericit si va iesi la suprafata plictisul atroce al anilor ce au trecut pe langa noi.
Copilaria este cea mai frumoasa si sincera perioada din viata unei persoane. Cand esti mic nu iti ascunzi teama, nu iti ascunzi dorintele, nu iti este frica sa incerci, nu iti este greu sa refuzi daca nu vrei ceva si te lasi purtat doar de sufletul tau. Cand esti copil iti asculti cel mai des sufletul. Sa ne amintim cat de des ne certam cu prietenul cel mai bun din copilarie. Ne certam pentru ca nu ne era teama sa ne manifestam dorintele si sa le urmam pana la capat. Ne ascultam mai des sufletul, si mai rar cream confortul celuluilalt doar ca sa nu il ranim. Aici intram in alta categorie de devalorizare a sufletului. Nu mai vrem, nu mai suntem fericiti, nu facem lucruri pentru noi, nu mai simtim, dar ramanem. Ramanem din obisnuinta si ramanem pentru confortul celuilalt. Dar fericirea noastra? Sufletul nostru?
Cat de des auzim: “Nu pot sa plec. Nu mai simt, dar raman”. Cat de des auzim si cat de des facem asta? Oferim un fals confort, iar noi palim in aceasta trista monotonie.
Paradoxal, in viata singura certitudine este moartea. Nu stim cand vine… dar daca maine vine, astazi am fost fericiti? Am trait calitativ si nu doar cantitativ? Ne-am ascultat sufletul? Sau a stat inchis intr-o cutie bine sigilata sa nu il auda nimeni, nici macar noi? Ne este frica si este mai usor sa ne acceptam plictisul. Viata este pentru toti, fericirea in schimb este doar pentru cei puternici. Doar cei puternici lupta pana la final pentru fericire. Cei slabi isi accepta tristetea si de multe ori fericirea le bate la usa, insa ei sunt prea amortiti sa ii deschida, le este teama ca vor fura confortul tristetii. Da. Ne menajam tristetea, o hranim cu fiecare zi in care nu ne ascultam dorintele si sufletul.
Sa iubim ce vrem, pe cine vrem, sa simtim ce vrem, sa lasam sufletul sa dicteze, sa vorbeasca. Sa facem tot ce simtim, altfel degeaba purtam sufletul cu noi. Daca avem un drum gresit, sa cautam altul.Nu gasim un drum, atunci hai sa il facem.
Dar, exista si o parte buna a acestei greseli fatale pe care multi dintre noi o comitem. Cand am lasat prea mult timp sufletul sa amorteasca si sa fie anesteziat de durere, cei inca norocosi o sa traiasca ziua in care o sa simta un stimul, un impuls. Atunci apare speranta, atunci apare poate si iubirea, apare o persoana care iti aude sufletul si citeste in ochii tai totul. O sa respiri din nou, o sa dai sens vietii din nou si o sa ii ramai recunoscator mereu, indiferent de cum se termina povestea. Sau poate de data asta lupti sa se termine cum iti doresti.
Dar o sa vina. O sa vina si o sa te loveasca atat de puternic si de placut incat o sa iti auzi sufletul. O sa il auzi si o sa vrei sa il asculti!
