Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Despre identitate, cu nostalgie

BLOOM!

eXplore dance festival 7 incepe saptamana cu BLOOM!, un colectiv international de dans, plin de umor si energie, stabilit in...

Continuare...


Powered by

Despre identitate, cu nostalgie

Mihaela Kloos-Ileade @
4 November 2011

Undeva, în lume, amintirile unor oameni se scurg asemenea unor lacrimi de viață.

Aceasta este povestea unui sat necunoscut numit Boz, așezat între dealurile însorite de la hotarul județelor Alba și Sibiu. O poveste în timp și în spațiu despre Bozul de altădată și Bozul de azi. Pe hartă, Bozul pare un punct oarecare. La fața locului, însă, e mai degrabă un Aleph încărcat de vremi, ale cărui cărămizi revelează, panoramic, destinul unui intreg popor.

Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!

La început de secol XX, locuitorii lui – sași, români ori  țigani – trăiau împreună în înțelegere, respectând etnia, obiceiurile și îndeletnicirile fiecăruia. Sărbătorile unora erau sărbătorile întregului sat, deși cele săsești erau parcă mai pline de fast si voie bună. Viața sătenilor pendula între hotarele bine lucrate de la marginea satului și Biserica Evanghelică din centru. Câmpurile întinse și rodnice erau împrejmuite de vulcani noroioși în care se înglodau bivolii grași. Biserica sașilor înălța un clopot uriaș care, cumva miraculos, spărgea norii negri de furtună și alunga grindina. Copiii mulți, desculți și sănătoși, crescuți cu lapte de bivoliță, vorbeau toți și română și săsește într-o joacă ce nu ținea cont de diferențe.

Peste satul lor izolat, dar nu uitat de timp, a ajuns cel de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci, majoritatea sașilor din Boz au fost deportati în Rusia. Au rămas acasă câteva femei, copiii, bolnavii și bătrânii. Circulă vorba că bozenii – oameni aspri și glumeți – ar fi scris pe trenul cu care i-au dus în Rusia “Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!”. Numai că de unde s-au dus nu au mai venit nici jumătate, iar la intoarcere statul român nu i-a mai primit pe toți, astfel că trenurile lor au luat direct drumul Germaniei. Așa se face că unele familii s-au reunit târziu, dupa decenii de dor, în Germania.

Stihii printre amintiri

Bozul e acum locuit mai mult de oameni bătrâni și nostalgici. Casele bine rânduite de altădată sunt o umbra a unei vieți tihnite. Biserica veche de 500 de ani – monument istoric – e aproape la pământ. Clopotul său bate în gol, protejând de stihii o lume ce nu mai crede în miracole. Vulcanii noroioși – rezervație naturală – își bolborosesc povestea în continuare, deși nu mai știe nimeni de existența lor.

Ultima fanfară

Chiar ieri, 3 noiembrie, la mai bine de-o mie de kilometri distanță, o mână de sași bozeni, s-au întâlnit, în cadrul unei mici reuniuni, în Munchen. S-au așezat la mese, purtându-și, dinstinși și demni, cei șaptezeci-optzeci de ani pe sub costumele tradiționale săsești. Au lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că au apucat să se mai vadă o dată.

Pe scenă, fostul preot vorbește despre “Biserica noastră” pe care el a pictat-o-ntr-un tablou scos acum la licitație, rugându-i pe toți să pună mână de la mână, ca s-o renoveze. Toți vorbesc săsește și se (re)cunosc între ei. Au adus poze cu copiii și nepoții. Sunt născuți și crescuți în Germania, n-au fost niciodată în România și vorbesc doar germană. Își arată fotografiile și deapănă amintiri. Și plâng, facând pomelnicul celor ce-au murit de la ultima întâlnire. De la an la an, sunt tot mai puțini, iar adunarea lor nu a fost niciodată așa restânsă. Uneori rămân cu privirile pironite în gol: străini aici, nostalgici după un loc din România căruia-i spun “acasă”.

Curând, dupa ore de povești și amintri, vor dansa elegant pe ritmurile fanfarei. E trist să-i vezi și să te gândești că nu mai e mult până vor pleca mai departe, într-o altă lume. Și că nimeni nu-și va mai aduce aminte de existența lor sau de Bozul plin de sași de altădată.

Cu gândul la o posibilă izbăvire

Când am fost ultima dată în Boz, unul din bătrânii români rămași acolo, zicea și el, privind în gol și cu ochii-n lacrimi: “Doamne, de-ar mai veni o dată sașii înapoi!”.

Poate sașii vor mai veni doar în vizită , însă urmele șederii lor ar merita să fie izbăvite de curgerea timpului, măcar prin respect, ocrotire și promovarea lor ca o adevărată moștenire.

Despre autor

Mihaela Kloos-Ilea

| Blog | Twitter | Facebook | De același autor

Ani la rând am ascultat. Am învățat. Acum caut, visez și scriu. Descoperă Transilvania frumoasă și povești despre sașii de ieri și de azi pe povestisasesti.com

    Comentarii
  1. Doamne ce mult mai avem de făcut. Să nu ne pierdem speranța. Ne închinăm cu respect în fața istoriei pe care o redescoperim în fiecare zi. Avem nevoie de minți luminate și mumcă..., muncă de promovare pentru început!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.