Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Despre dezamăgirea fundamentală

Realitatea rearanjata

“Pentru mine suprarearealismul este încercarea de a explica ceva abstract, asemeni unui sentiment sau unui gând, prin ceea ce subconștientul...

Continuare...


Powered by

Despre dezamăgirea fundamentală

Alexandra Frîncude @
11 September 2018

Oare suntem noi în totalitate de condamnat că, în nebunia noastră de afirmare, ne lăsăm furați de o altfel de “goană după aur”?

Cât de vinovat să fie, atunci, copilul care nu mai știe ce să facă să atragă nu (doar) atenția părinților – ci dragostea lor? Oare nu prin ea și prin ei se afirmă el?
Cine spune că nu pe noi ne căutăm, de fapt, atunci când ne uităm în celălalt? Nu e oare aceasta așteptarea de a ne regăsi, de a ne recunoaște chipurile în interiorul celuilalt – și nu-i asta o reîntoarcere narcisică spre sine?

E mare, deci, nedreptatea și cruzimea de a-i pune celuilalt pe umeri povara așteptărilor proprii. A-l încărca pe celălalt cu neputințele proprii, cu frustrările și cu nevoile, cu dorințele și visele pe care le ai, de fapt, față de sine nu devine un barbarism, o cotropire a sinelui celuilalt?

Mai greu de acceptat este următoarea: atunci când celălalt ți se înfățișează așa cum este el, tu nu îl vezi decât prin prisma acelei poveri a ta, pe care i-ai pus-o pe umeri și pe care el a aruncat-o acum pe jos; iar dezamăgirea față de el nu este de fapt decât dezamăgirea față de sine.

Nimeni nu se construiește de la sine și ce păcat că uităm acest lucru… Ce dureri să se interpună în calea cuiva între punctul de plecare și cel curent, astfel încât ajunge să uite – ?! – să se uite pe sine?

Apogeul unui astfel de Alzheimer este tocmai acesta: nu neapărat uitarea, cât nerecunoașterea de sine. Și acesta e probabil și cel mai jos punct al existenței umane: să ajungi să te precupețești pe tine pentru-o mână de praf – ceea ce suntem cu toții – din apărarea disperată care se face pentru un Eu fragil.

A-ți târgui propria persoană pentru o privire-n plus, pentru un cuvânt de laudă, o bătaie admirativă pe umăr… Ne supunem dimensiunile de nimic unor inflații egocentrice de parcă n-am fi doar – așa cum Carl Sagan afirmă – a pale blue dot.

Un punct, și-atât. Cu existență limitată și redusă în planul tuturor dimensiunilor. Această stare de fapt a lucrurilor nu comportă însă caracteristici ale modestiei – ci ale umilinței: a fi umil, dar înainte ca sensul să devină unul peiorativ.

Pentru că asta face precupeția: depreciază sensul și valoarea tuturor lucrurilor…

Despre autor

Alexandra Frîncu

Alexandra Frîncu

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri