Despre cei 2.0 monstri de sub pat si copilul numit Cultura

Într-o seară, timidul şi fragilul copil numit Cultură, învelit fiind de părinţii lui, închide ochii. Se gândeşte la alţi copii şi la prietenia atât de sinceră pe care ar avea-o de oferit, însă deodată îşi dă seama de pustiul de care este înconjurat. Reflectând în linişte la propria tristeţe, i se pare că aude zgomote venind de sub patul în care îşi odihnea singurătatea.

Speriat, îşi strânge plapuma puternic în braţe, până când tot ce mai poate auzi este propria respiraţie sacadată. Un sentiment atât de nou, de imposibil de descris, ca şi când dacă ar avea curajul să îşi înfrunte temerile, întreaga viaţă i s-ar putea schimba. Intensitatea trăirii îl împinge să iasă în întâmpinarea monştrilor închipuiţi şi să-i înfrunte, orice ar fi. Cu mâna tremurândă, împinge aşternutul ce atârna atingând podeaua, încercând să pătrundă întunericul. Frica îi devine groază văzând că ceva străin într-adevăr se află sub patul său. Imediat însă, îşi dă seama că monştrii teribili închipuiţi iau forme umane, iar cei doi băieţei ascunşi ies râzând, cu o atitudine încrezătoare, dar prietenoasă. Erau gemenii din familia Web! Era una din glumele îndrăzneţe cu care îşi tachinau vecinii. Văzându-le atitudinea prietenoasă, pe faţa Culturii se vede mijind un zâmbet timid.

„Ce zici, Cultură? Crezi că ne vei putea ierta şi să ne fii de acum încolo prieten?”

Am ales să înlocuiesc termenii din relațiile publice cu unii mai prăfuiți, dintr-o poveste, de frica truismelor. Asta fiindcă mă apropiam de un domeniu plin de așa ceva, iar discursul meu este îndreptat tocmai împotriva uzualului destructiv pentru libertatea de gândire.

Concluziile istorioarei sunt două, și anume:

1. nu ne mai este teamă de promovarea culturii prin social media;
2. nu știm încă dacă acest lucru este productiv sau din contră. Pentru că noile media deja nu mai sunt noi, iar toate micile și marile companii se înghesuie în acest spațiu în moduri cât mai zgomotoase, ne trebuie o alternativă la așa-numitele rețete și ghiduri exacte care – după părerea mea – nu fac altceva decât să ne îndrepte pașii spre un loc călduț și mediocru.

Spun acestea pentru că am observat că mulți auto-proclamați specialiști în comunicare se plafonează, neexperimentând și neexploatând suficient posibilitățile pe care tehnologia ni le așează umilă la picioare. Așadar, asistăm la o preferință generală de a urma cărările bătătorite, deja plictisitoare pentru publicul nostru țintă. Aceeași informație brută, distribuită în aceleași moduri expirate, acelorași oameni.

În sfârșit, spun că trebuie să ne concetrăm asupra aspectului emoțional în aceeași măsură în care ne îndreptăm atenția asupra celui informațional, întrucât mai presus de mesaje relevante, oamenii vor originalitate.