Oricine are, probabil din lecțiile de geografie din copilărie sau din filmele cu oropsiți care trăiesc în condiții vitrege, o oarecare oroare de deșert. Deșertul, sinonim în limba română din punct de vedere semantic și cu pustiul, este spațiul unui ne-peisaj, al unui gol, al unei ne-realizări. Al unei neputințe. Al ne-vieții. Dar nu numai spațiul poate fi deșert, pustiu, ci și orizontul interior, sufletul. La urma urmei, o spune și eclesiastul, deșertăciune sînt toate cele omenești…
Ziua de azi ne răstoarnă valori și concepții; credințe clădite sute de ani cu osîrdie se dovedesc acum, sub imperiul unui imbold pe care nu mi-l explic, vetuste sau de ne-urmat. Văd, în multele mele drumuri prin țară, cum că deșertul și pustiul, pustiirea și deșertăciunea se instalează în locuri altădată pline de faimă, rol, rod și sens. Satele noastre rămân pustii, cîmpiile deșertate, dealurile părăginite. În contrapartidă, deșertul devine sursă de atracție pentru turism – și țările cu deșert natural reușesc să capteze venituri și să captiveze oameni. Se inventează proiecte de vacanțe, se caută exoticul și se plătește pentru pustiu, pentru deșert.
Viața noastră, a oamenilor de rînd, tinde tot mai mult să se canalizeze spre pustiu și deșert. E tot mai greu de găsit rostul în așa multe pustiiri – naturale, umane, sufletești. Și pe fondul acesta, cei ce muncesc din greu își trăiesc viața în deșert, iar cei puțini, care fac legea și nu o respectă, care sînt mai presus de propriile lor concepții sau de regulile pe care chiar ei le instaurează, trăiesc viața ca pe un desert. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă – sintagma ajunge azi să fie altfel scrisă: “pentru unii deșert, pentru alții desert”.
