Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

“Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!”

Marele tobogan cu apă

Mai multe picături de distracție în peisajul marilor orașe. Se numește Slide The City și este un tobogan cu apă...

Continuare...


Powered by

“Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!”

Ramona Sandrinade @
17 August 2015

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

A mai dansat cineva? A mai iubit cineva? Mai trăiește careva?

De când mă știu, am fost îndrăgostită de noapte. Poate pentru că sufletul meu a fost întotdeauna după un alt fus orar. Al iubirii mele. Bunicul îmi spunea că sunt o pasăre măiastră de noapte, iar mie îmi plăcea să râd și să îi răspund că sunt o bufniță și bufnițez.  🙂

Noaptea mi se pare că se deschide o carte magică din care zboară povești, îngeri și zâne. Nu am văzut-o niciodată malefică sau rea. Mă liniștește. Mă ajută să visez, să creez, să gândesc. Îmi dăruiește mai multe decât ziua. Noaptea mă bucur de lună, de stele, de greieri, de vânt, de răcoare, de inspirație și de scris. Cel mai frumos pot să scriu noaptea. Atunci, gândurile mele sunt libere și aleargă, dansează, iubesc, culeg, adorm, sunt tot ce vor să fie și eu nu știu că pot fi.

Înainte… Înainte de ce? De această clipă de revelație, de această vârstă, de această maturizare în anumite privințe ale persoanei mele, gândirii mele, vieții mele… înainte de ele îmi amintesc că m-am neglijat destul de mult. Mi-am neglijat visele, mi-am neglijat sănătatea, mi-am neglijat omul iubit, mi-am neglijat sufletul, prietenii și mi-am refuzat foarte multe plăceri. Plăceri simple, naturale și firești. De parcă în spatele meu ar fi stat întotdeauna un nene polițist care îmi citea permanent din decrete, coduri civile și de conduită, iar când simțeam să le ignor ridica o tăbliță pe care scria: Nu se cuvine! Nu se poate! Nu e moral! Nu e firesc! Nu e bine! Nu e normal! NU! NU! NU!

Într-o zi însă, aparent oarecare, am decis să îl leg fedeleș pe acest nene polițist și să îi trag un șut în fund, a la codul meu de conduită personală, pentru a învăța să trăiesc. Pentru a învăța să îmi spun DA! Am considerat că am acceptat destul să mă port prin neființă ca să rămân acolo și restul vieții. Astfel că, mi-am schimbat prioritățile. Am început cu mine. Cu mine pe care mă puneam mereu pe ultimul plan și loc.

Până nu demult, treceam pe lângă anumite magazine și admiram hainele, sandalele, mărgelele, parfumurile. Acum, intru și măcar le probez pe toate în ciuda vânzătoarelor. Chiar dacă nu cumpăr nimic. Pentru că nu am bani. Sau nu am chef. Sau chiar nu contează de ce. Pentru că… pot! Da, pot! Și mai e și amuzant. 🙂

Până nu demult, urcam cu scările rulante în magazine doar cun un scop, cu un motiv. Și le coboram la fel. De la o vreme însă, am ziua de sâmbătă cu fetița mea, zi în care mergem să ne dăm în scări rulante până vedem paza că vine spre noi, moment în care o zbughim pe ușă afară, râzând din tot sufletul. Apoi, mergem la o limonadă și ne imaginăm cum ar arăta casa noastră, camerele noastre, livingul, florile de sub ferestre, bradul de lângă poartă.

Duminica avem mereu zi de cofetărie, de prăjitură ciocolatina și de Ionuț. Ionuț e secretul nostru. Nu e chiar un secret, dar noi așa simțim, ca să nu ni-l fure nimeni. Așa că… e doar al nostru! (Voi acum vă prefaceți că nu ați citit și nu ați auzit!) 🙂

Până nu demult mă temeam să le spun oamenilor ce simt cu adevărat față de o anume situație, față de ei, față de mine în context cu ei. Ei bine, aici nu prea s-au schimbat lucrurile. Încă mă tem. Mă tem să nu rănesc, să nu supăr, să nu deschid cicatrici vechi făcue de alții sau să creez altele noi. Deși uneori ar fi bine să fim franci, indiferent de consecințe. Știți voi: “Nu am nimic personal cu tine! Sunt doar afaceri!”. La naiba! Totul e personal și nu e nimic rău în asta, dar, da… voi lucra la asta.

Până acum treceam pe lângă vitrina cu bere și mă gândeam cât e de rece, de aburindă, de bună. Acum deschid vitrina și îmi iau câte o bere. Chiar dacă mi se pare la fel de amară ca în copilărie. Chiar dacă niciodată nu o beau toată ci doar 150 de ml, de unde și ideea că pentru mine asta e doza corectă a unei sticle de bere. Și ar trebui să propun companiilor de bere să o facă și pe asta. Ce mare scofală? Dacă au făcut bere cu soc și o vând, sigur ar avea succes și sticla de 150 ml. Și am să le propun!

Până nu demult, nu râdeam în hohote și nu comentam la cinema. Să nu deranjez. Acum râd cu lacrimi împreună cu fiica mea și ne amuzăm la fiecare fază care ni se pare haioasă. Uneori facem chiar și conversații cu vecinii de scaun, care ne spun să facem liniște. O să facem! La cimitir. Când o fi intrarea pe bilet. Până atunci mai râdem și noi, că doar suntem vii, nu? Unii înțeleg. Alții cred că se gândesc la faza cu biletul.

Până nu demult sănătatea mea nu conta deloc. Nu a contat nici faptul că am fost suspectă de leucemie. De ce ar fi contat? Eu mă pot naște de două ori și trăi de zece. Aveam alte priorități. Eu trebuia să mă îmbrac, să uit că mă doare capul, că amețesc, că am leșinat de vreo trei ori în baie și să merg la slujbă. Pentru că fără mine se prăbușește universul. Se deschide o gaură neagră și înghite firma, colegii, totul. Ei bine, de la o vreme mi-am dat seama că nu am fost atât de importantă, că universul nu se închide, că pe colegi îi doare la bască, că gaura neagră mă înghite doar pe mine, așa că am șters-o cu buretele și am creat un alt univers. Al meu. Tot pentru că pot! Și ghiciți ce? Am început să nu mai leșin, să nu mai amețesc, să nu mă mai doară capul și chiar să zâmbesc când trec pe lângă o oglindă. Pentru că mi-e bine! Mi-e bine cu mine așa cum sunt! Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!

Până nu demult am tot visat la locuri, la țări, la peisaje, dar ajungeam mereu unde își doreau alții. Alteori mă bucuram să-mi admir visele doar din fotografii. Ale altora. Într-o zi însă m-am trezit cu gândul că am să schimb câte ceva în această privință. Și am schimbat. Totul! Casa, locurile, oamenii, țara. Acum pot vizita ce vreau. Ba nu! Pot să mă mut unde vreau! Pentru că totul ține de o decizie. A mea.

Până nu demult am amânat întâlniri deoarece nu am găsit îmbrăcămintea potrivită, nu m-am simțit destul de frumoasă sau pregătită fizic, psihic, moral, spiritual și am ratat. Am ratat multe șanse în care m-aș fi putu bucura de un om, de un prieten, de o situație plăcută! De la un timp însă, propun eu întâlnirile și sunt acolo dinainte. Nici nu mai contează dacă sunt în rochie, fustă sau blugi. Contează să fiu acolo și să mă bucur de oameni și de o ieșire!

Până nu demult am refuzat să primesc în vizită părinți, prieteni, oameni dragi. Îmi tot spuneam ba că nu am cu ce să îi servesc, ba că nu e curat, ba că e dezordine. Găseam scuze deoarece eu nu eram mulțumită de propriul confort și de propria viață. Nu mai găsesc! Iubesc tot ce am, exact așa cum am. Nu mă mai jenează și nu mai refuz nici o vizită, chiar dacă cei care vin mă găsesc în vârful patului în pijamale, iar chiuveta e plină de vase. De ce m-aș simți jenată? În vizită vin oameni care deja mă cunosc, care îmi cunosc situația, sufletul, viața și cei care vin, vin să se bucure de mine, de prezența mea, de vorba mea, de tot ce sunt și mai ales de tot ce nu sunt. Ei mă iubesc întreagă!

Până nu demult umblam cu pantofi mici, care mă strângeau sau cu pantofi noi care îmi făceau răni și ajungeam să mă târăsc ca un zombi prin oraș crezând în naivitatea mea că acesta e un tablou mult mai prezentabil decât dacă m-aș descălța și m-aș bucura de libertate. Nu mai îmi iau nimic incomod, iar dacă se întâmplă, nu mai am nici cea mai mică reținere să mă descalț. Mie mi se pare o stare de normalitate să umblu desculță. De când eram copil. De ce aș schimba asta pentru o societate care, dacă nu râde de mine că umblu desculță, poate râde de nasul meu, de freza mea, de cariera mea, de sufletul meu, de eșecurile mele?! Dar nu mai bine dau eu naibii gura lumii și rup câte un lanț care nu cred că ucide pe nimeni și nu mai stau închistată în reguli care uneori ucid în noi și cel mai mic grăunte de omenie, copilărie, umanitate și emoție?

Cine sunt la urma urmei oamenii să condamne, să judece și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni! Oamenii fac asta însă, ca reflex al propriilor temeri, neputințe, frustrări. Oamenii îi judecă de obicei pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc ceea ce ei își doresc să îndrăznească. Oamenii își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele mai mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile, idilele, ispitele. Frumusețea lor umană! Când oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare nevoie de tine să fii acolo și să îți susții gestul, fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști că se poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să fie ei înșiși fără să se teamă de asta!

Până nu demult uitam să visez, să trăiesc, să mă abandonez, să primesc, să iubesc, să fiu iubită, să râd din suflet, să dansez. Dar, de la o vreme, dansez din nou. Și iubesc! Uitasem că știu! Uitasem că pot! Ce ți-e și cu moartea asta a firescului. Bine însă că atunci când mori astfel, resuscitarea îți este la îndemână! Ție! Pentru că poți!

A mai dansat cineva? A mai iubit cineva? Mai trăiește careva?

Voi ce ați uitat că știți să faceți?

traieste

Despre autor

Ramona Sandrina

| Blog | Facebook | De același autor

Unii cântă, alţii dansează step, iar eu scriu. Asta iubesc să fac. Textele mele sunt pentru toţi, dar asta nu înseamnă că toţi se vor regăsi în ele. La urma urmei, ele sunt ceva mai mult decât personal. Sunt carne din carnea gândurilor mele. Sânge din sângele sufletului meu. Spicuiri. Flash-uri. Emoţii, Fluturi. Zboruri. Căderi. Le-am adunat în cuvinte şi le-am dăruit.

    Comentarii
  1. costilena chelarescu

    Superb...

Comentează

Atitudini

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.