Nu am să înțeleg niciodată de ce mereu alegem să împărțim ceva cu cineva și nu cu noi înșine înainte de toate.
L-ai pus pe un piedestal și plângi la picioarele amintirii lui, lăsând să treacă pe lângă tine multe clipe frumoase pe care le-ai putea împărți cu tine, dacă nu cu altcineva.
Nu am să înțeleg niciodată de ce mereu alegem să împărțim ceva cu cineva și nu cu noi înșine înainte de toate. Să te trezești dimineața, să dai perdeauna deoparte înfășurată într-un cearceaf, să zâmbești larg soarelui care îți mângâie chipul și să sorbi din cafea poate fi perfect! Al naibii de perfect dacă uiți că ești praf.
Să te gândești că acolo și atunci începe viața ta și nu e chiar atât de rău că nu te salută el dimineața, că nu te face să te pierzi în ochii lui care oricum te-au mințit, că nu te ține în brațe promițându-ți oricum chestii irelevante și neadevărate. Nu mai plânge. Nu încerca să îi arogi toate meritele și să îl vezi cel mai frumos, cel mai deștept și perfecțiunea întruchipată. Știi și tu, fără să îți jignești deloc inteligența și stima de sine că nu a fost deloc!
Dacă era, rămânea lângă tine și nu era infidel sau iresponsabil sau total nehotărât în timp ce îți rupea ție inima în milioane de bucățele. Încearcă să îl vezi exact așa cum era. Deloc perfect. Uneori chiar deloc pe placul tău. Câteodată uitând și să te caute. Sau să te sune. Sau poate le făcea pe toate, dar ce contează dacă acum le face cu alta? Sau cu altele?
Soarbe din cafea, dă-l jos de pe piedestalul ăla nenorocit, sună o prietenă (amintește-ți mereu că ea va fi lângă tine) și ieși la cumpărături, într-un bar, la o plimbare, oriunde! Într-o zi, cineva se va opri și alături de tine, iar dacă va pleca, lasă-l! Nu ridica din nou un alt piedestal la picioarele căruia să îți crucifici toată tinerețea și sufletul.
Bucură-te! Că a lăsat loc liber persoanei care va ști să te prețuiască, să îți zâmbească și să te iubească fără să vrea vreun piedestal. Așteaptă și învață între timp să te iubești, să te placi și să te răsfeți! Și să știți că e reciproc valabil! Și băieții plâng și ridică piedestale.
Știți ce? Decât o iubire greșită, mai bine singuri până la iubirea aceea adevărată!
Absolut adevarat! Cu conditia sa nu descoperi acest adevar prea tarziu. Si din pacate, expresia “niciodata nu e prea tarziu” este doar o mare amagire.
f. frumos ! felicitari pt frumusetea cu care iti descri sentimentele ! din textele tale pun si eu fragmente pe pagina mea de fb. sper sa nu te deranjeze
Iubirea de sine atrage dupa dinsa si iubirea adevarata…
Ma intreb, oare uneori nu e mai bine sa fie cateva iubiri gresite, din care suferi dar si inveti despre cum merg lucrurile intre oameni? …iar atunci cand vine acea iubire adevarata ai putina experienta si cateva asteptari mai realiste.
E bine, într-un fel, doar că fiecare iubire greșită aduce cu sine și teama unui nou eșec, și din păcate câteodată ne și ”înrăiește”
Învățăm uneori prea târziu că fericirea noastră nu depinde de cel care te-a lăsat în urmă, nu depinde de oamenii care au stat o perioadă lângă noi și apoi și-au văzut de drum. Fericirea noastră depinde de noi, de cât de larg ne deschidem ferestrele sufletului, de poziția în care bate lumina, de curajul de a pleca din nou la drum…
Foarte frumos…..:)
Frumos… Atât de frumos si atât de adevărat pe cat de greu de pus in practica, din păcate!!
pe hartie totul e usor si frumos…in realitate e ceva mai greu…