Ce ciudați suntem noi, oamenii, bărbați sau femei deopotrivă, când ne îndrăgostim: sufletul ni se inundă ca un ocean dezlănțuit, inima ne bate în ritmul celui mai zvelt menuet, ochii devin gazda celei mai luminoase galaxii, creierul ne pare invadat ca un teritoriu strategic și profund dezirabil, devenim curajoși, aidoma gladiatorilor, întreaga făptură pare a fi ca o răsadniță a celor mai frumoase vise, presimțim conturul fericirii de mai târziu, imaginându-ne locatarii ei pentru totdeauna – doar undeva într-un colt mărunt de suflet, adăpostit cu suavă blândețe, murmură ca un susur de izvor, o întrebare niciodată rostită pană la capăt: suntem noi?
Foarte frumos și din suflet scris … și o stare descrisa cu multa acuratețe de detaliu ! Pacat doar ca un titlu de volum este identic cu al lui Gabriel Liiceanu. ….dar s-ar putea sa fie doar o traducere …in care caz ar fi trebuit menționat. ….Dar mult succes în continuare autorului acestor rânduri!
Fiind scris de Cosmin Neidoni, sunt convinsa ca este doar o coincidenta.