Uneori, marea noastră dragoste poate fi chiar lângă noi. Așteptând să o redescoperim.
Viața nu este o poveste de dragoste. Știam asta cu toții, chiar dacă (și tocmai pentru că) întreaga viață suntem în căutarea unei astfel de povești. A marii, unicei, neasemuitei povești. Și, porniți în căutarea jumătății noastre de sferă, ne îndrăgostim. Și ne îndrăgostim iar și iar, căutând, sperând și visând că, poate, data viitoare va fi pentru întreaga viață.
De multe ori însă, întreaga viață e doar o căutare. Pentru că pur și simplu uităm care e țelul călătoriei. Și, fără să știm cum să ne amintim, căutarea e tot ce ne mai rămâne.
Însă nu trebuie să fie așa. De multe ori trebuie doar să ne reamintim. Să ne reamintim de ce ne-am îndrăgostit și, în loc să fugim, în loc să repornim în peregrinările noastre prin suflete, patimi și dorințe, să ne așezăm în fața celuilalt. Să îl privim în ochi și să îi permitem să ne privească în ochi. Cât să-și amintească de ce i-am dăruit și de ce ne-a dăruit sufletul. Și astfel să ne reacordăm șansa de a ne reîndrăgosti.
Priviți, vă rog, următoarele cinci minute de film. Chiar dacă finalul e previzibil, s-ar putea să descoperiți că au fost cinci minute petrecute cu folos. Și că, poate, ar trebui să încercați și voi…
