Cum au devenit opincile românești respectate în întreaga lume

Trista și incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care România i-a avut vreodată.

1 aprilie 1910: patru studenți români pleacă pe jos, într-o călătorie de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei cultura românească în cele mai îndepărtate colțuri ale celor cinci continente. Dintre cei patru, doar unul avea să supraviețuiască acestei încercări: după șase ani de mers pe jos, șase traversări ale Ecuatorului și 497 de perechi de opinci rupte, buzoianului Dumitru Dan avea să se întoarcă în țară cu un record mondial și o părticică nemurire. Însă, în România, țara pe care a iubit-o și a promovat-o peste tot în lume, chiar și nemurirea își găsește sfârșitul sub praful gros al uitării și al nepăsării…

“Vom purta tot timpul opinci și costum popular”

În vara anului 1908, agenția pariziană Touring Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de euro). În scurt timp, în competiție aveau să se înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei și patru români. Toți studenți în Paris și toți în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator).

Cum dintre toate itinerariile, cel al românilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. Tot lui îi va veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice prin lumea largă:

“Dacă suntem români și vom cunoaște lumea, atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceștia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci și costum popular.”

“Cerul acoperit și plouă mărunt. Toți patru în costume naționale și opinci ieșim din Capitală”

Cei patru se întorc în țară și, în timp ce studiază intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, își alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate anotimpurile și pe toate formele de relief.

“Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. Fiind săraci și temerari ei mergeau la Paris, la studii, pe jos”, avea să-și amintească, peste ani, Steliana Sârbu, fiica lui Dumitru Dan.

Pe 1 aprilie 1910, cei patru (însoțiți de Harap, câinele care-i va urma credincios aproape întreaga călătorie) aveau să părăsească Bucureștiul: “Cerul acoperit și plouă mărunt. Toți patru în costume naționale și opinci ieșim din Capitală” – aceasta este prima însemnare din jurnalul de călătorie ținut de Dumitru Dan. Se îndreaptă spre Brașov, iar de aici ajung în doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentație și câștigă primii bani), lasă în urmă Berlinul și merg spre Danemarca:

“Iată și primul incident: la granița cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internațional, ne-a arestat și expediat la Flensburg, unde am aflat că eram suspectați de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decorație sau avansare, a rămas uimit când – după ce ne-am lămurit cu șefii lui – ne-a văzut din nou.”

“Sunteți români, nu?”

Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm și Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes) și, în cele din urmă St. Petersburg și Moscova. Aici, vizitând galeria Tretiakov și îi năpădește dorul de casă: “În fața unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în șir. Erau imagini cu Războiul de Independență din 1877, țărani români pictați în straie ca ale noastre”.

În octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, pînă la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran.

“Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat în Persia s-au bucurat de o afluență de spectatori peste așteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia îi oprește. (…)În pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”

După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. În Damasc au primit daruri de la românii din Galați și Brăila stabiliți aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și, “înfiorați de urletele șacalilor”, au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”, în deșertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am așteptat, nu știu cât, poate zeci de ore, până s-a sfârșit”, iar “în Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea: «Sunteți români, nu?». Acolo unde ne așteptam mai puțin, am fost găzduiți și ospătați într-un hotel, proprietatea unor gălățeni stabiliți de mai bine de 12 ani”…

“Cauți hotel în pădure de parcă ești la Bușteni!”

După parcurgerea coastei de Est a Africii, au traversarea în Madagascar și, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea să însumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanțele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains și grotele Jenolan și, dornici să ia contact cu băștinaşii, s-au aventurat într-o zonă sălbatică. Și au fost capturați de aborigeni.

În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu și Dan s-au avântat în necunoscut și s-au trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperând că vor fi auziți de ceilalți doi colegi. Însă, în locul acestora au apărut băștinașii, care i-au legat cu frânghii și i-au dus în fața șefului de trib.

“El ne examina atent armele și lanternele ce ne fuseseră luate între timp. (…)Mărunți la stat, aproape goi, cu pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime surprinzătoare. Nu seamănă deloc cu negrii pe care i-am văzut în Africa sau cu maiestoșii maori pe care i-am cunoscut în Noua Zeelandă.”

Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. “Cauți hotel în pădure, de parcă ești la Bușteni”, i-a reproșat Pascu lui Dan și apoi s-a aruncat în foc, arzându-și legăturile de cânepă și eliberându-și mâinile. Au fugit amândoi, dar arsurile la braț ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece vreodată.

Prima mare tragedie

Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brâuleţul și Ciobanul am supraviețuit prin insule cu portocali”) până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India. În iulie 1911, la debarcarea în Bombay, aveau parte de o mare surpriză: “Nu am știut că Times of India ne anunțase sosirea! Ne așteptatu sute de curioși şi reprezentanți de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”. Și tot aici avea să se petreacă și prima mare tragedie a călătoriei lor.

Românii sunt invitați pentru două zile la palatul rajahului, iar după ospățul oferit în onoarea lor, Dan, Negreanu și Pîrvu au ieșit în oraș pentru a cumpăra cele trebuincioase călătoriei, iar Pascu a rămas să povestească gazdei și invitaților din peripețiile lor. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână.

“Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbușit”, notează Dan în jurnal. Colegii i-au “fricționat brațele și tâmplele”, iar rajahul i-a liniştit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine…

Temuta căpetenie a triburilor jivaros

Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”. De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo şi Gabon, până în Senegal și, după ce poposesc aproape o săptămână în Tenerife, pleacă spre America de Sud. În ianuarie 1912, sunt așteptați la Rio de Janeiro de sute de localnici: deveniseră deja faimoși, iar în ziare erau mai mereu articole despre sosirea lor.

“Am folosit șederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare românești, precedate de conferințe despre România. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare dată neîncăpătoare.”

Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia, iar la granița dintre Ecuador și Peru, temuta căpetenie a triburilor jivaros, cei care “decapitau dușmanul omorât și îi conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluțiilor speciale și al nisipului fierbinte” ține neapărat să-i cunoască personal și să le onoreze prezența.

Cea de a doua mare tragedie

În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde, după un popas de doar trei ore, se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie măruntă, în timp ce mergeau în șir indian sprijinindu-se în bastoanele de lemn, aveau să audă un strigăt: Dan și Pîrvu aveau să-l vadă pe Negreanu rostogolindu-se și lovindu-se de stâncile umede…

Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însângerat”. Dan fuge spre primul sat și, când noaptea se lăsase deja, se întoarce însoțit de doi chinezi. Negreanu era “vânăt și tremurând”. Îl poartă într-un hamac până în sat, dar, negăsind niciun doctor, merg încă 10 kilometri până la spitalul unui orășel. Aici li se spune că primul doctor va sosi abia în zori. La șapte dimineața, Dan pleacă să ceară ajutorul autorităților. Când se întoarce la spital îl găsește pe Negreanu mort. De acum mai rămăseseră doar doi prieteni călători. Și un câine.

Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Albă

Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri prin viscol și geruri fără egal”. Reușesc să ajungă, printr-un noroc, la strâmtoarea Bering – “Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig, proviziile îngheţate” – și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui: “E prea tăcut, el, care râdea și de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.

Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, iar de aici se vor întoarce pentru prima dată în Europa, după mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveția, Franța și Olanda, iar de aici, cu vaporul, în Anglia. Londra avea să îi impresioneze: “De necrezut! Sunt aici mai mulți scoțieni decât la Glasgow, mai mulți irlandezi decât la Dublin și mai mulți catolici decât la Roma!”.

La Londra aveau să afle unde că, pentru a înfrânge teama instaurată odată cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o sută de locuri gratuite pentru cursa transatlantică. Așa că pleacă din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland și Toledo, până la Detroit. Cei doi români își continuă drumul și, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiți personal de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitați să petreacă o zi chiar la Casa Albă. Între timp. în Europa izbucnise războiul…

Cea de a treia mare tragedie

Pe teritoriul SUA spectacolelor sunt tot mai așteptate așa că trec, rând pe rând, prin Virginia, Kentucky, Tennessee și Alabama. În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: “Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul:

“Măi frățioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei și, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleșiți de greutăți! Știam că vor fi, dar nu le-am prevăzut așa de groaznice. Speram să revedem cu toții pământul patriei, dar n-a fost cu putință. Trebuie să lupți singur, să mergi neșovăielnic mai departe!”.

Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Destinul călătorului de cursă lungă

După șase luni de călătorie solitară pe teritoriul SUA, Dumitru Dan avea să ajungă, pe 18 ianuarie 1915, în Havana. E primit cu mare fast – “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii” – însă durerea pierderii lui Pîrvu era încă prea mare pentru a se putea bucura: “Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns și am mers mai departe”.

Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona. După o escală în Malta, e arestat la Salonic de un ofițer britanic care, văzând că are în bagaje reviste din toate colțurile lumii, îl consideră spion. Așa se face că românul este expediat la Londra, pentru anchetă. Ministrul plenipotențiar al României și cluburile sportive britanice fac presiuni și, în cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina rîzboiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în ţară. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…

Abia după opt ani – în vara lui 1923 -, Touring Club de France îi stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și Soseşte la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua națională a Franței și, printr-o coincidență, chiar ziua în care împlinea 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanență de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast și i se înmânează titlul de campion mondial și cei 100.000 de franci care, între timp, se devalorizaseră dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de euro).

O garsonieră de la Elena Ceaușescu și un mormânt pierdut în nepăsare

Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.

“A făcut un memoriu către Elena Ceaușescu pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condițiile, dacă sunt îndreptățiți să ceară casă și au văzut că eu aveam deja patru copii și mama și tata stăteau într-o căsuță cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsonieră cu chirie. Acolo a și murit la 90 de ani” (Steliana Sârbescu, fiica lui Dumitru Dan)

A fost înmormântat în Buzău, în Cimitirul Eroilor. Un mormânt străjuit pe care aproape că nimeni nu-l mai știe, străjuit doar de o cruce ruginită de metal. O cruce pe care nu scrie nimic.

Cartea de vizită a lui Dumitru Dan

“7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul.
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei șase ani de călătorie.”

(surse: 1, 2, 3  4, 5)

Sorin Tudor

Sorin Tudor Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Recomandări

28 comentarii

  1. Prodan Nicolae

    In luna Mai, in mai putin de 2 luni implinesc 55 de ani dar, in aceasta perioada este prima data cand aud sau citesc de acesti oameni minunati care au facut mai mult decat 1000(poate mai multi) de ambasadori. Sper ca prin intermediul revistei dvs. si altor publicatii, inclusiv televiziunea, sa cunoastem mai multi adevarati romani din toate timpurile si poate ca asa va “suna un clopotel” de desteptare a societatii civile si-n special a celei politice, vorba jidanului: da-mi Doamne mintea romanului cea din urma. Pentru ca Buzaul este aproape de Ploiesti voi merge, cred si eu sa aprind o lumanare la mormantul(daca il gasesc) lui Dumitru Dan, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe cei patru ambasadori aprope necunoscuti ai neamului

    1. Mulți ani înainte vă dorim! Și vă mulțumim frumos pentru comentariu.

  2. Didi

    Nu ma asteptam.. Doamne, sunt inca uimita.. Nici nu mai am cuvinte. JOS PALARIA!

  3. Kotova Loredana

    Un articol care m-a emotionat pana la lacrimi. Romani adevarati, oameni care si-au dus pana la capat visele si care ar trebui sa constituie un exemplu pentru noi.
    Sunt foarte incantata de articolele citite pe WebCultura. Multumim.

  4. Si cand te gandesti ca povestea lor este obscura.

  5. Olimpia Iancu

    Cum sa mai comentez daca plang cum nu am mai facut-o de mult?Noi suntem urmasii unor asemenea EROI?Sunt in varsta,am citit sute poate mii de carti intr-o viata,dar de ce abia acum aflu toata aceasta adevarata drama?Ceva ,ceva despre acele sute de perechi de opinci distruse intr-o calatorie am auzit,cred ca de la bunicu,dar intreaga amploare a calatoriei acum o aflu!Bine ca macar exista net-ul si oameni adevarati care fac sa circule aceasta poveste de viata,ca din partea celor de la Educatie sau Cultura,slaba speranta!

  6. Florin

    E X T R A O R D I N A R !!!
    Nu pot sa cred ca a facut cineva asa ceva, si mai sunt si romani! Incredibil, ar iesi un super film in amintirea celor 4,iar urmasii lor sa primeasca drepturile de autor.Chiar Clar, din punctul meu de vedere, in primii 10 mari romani ai tuturor timpurilor!

    1. Didi

      Sunt de acord cu tine si cu ideea filmului. Chiar ar fi o mare reusita :), zic eu

  7. Ana

    Multumesc pentru acest articol, m-a facut mandra de Romania si de unii romani!

    1. Gigi Mangeac

      Imi este rusine ca am aflat de ei doar in 2013. Nu ne meritam eroii, meritam doar becalisme, furt, spertz, smecherii, manele as suntem vazuti noi acum in Ieuropa.

    2. Nu te mandri prea mult, ptr. ca de atunci a trecut mult timp. G. Mangeac are dreptate ; Acum suntem niste rromani din Rromania. Manelismul , becalismul este in floare , el a acaparat guvernul si parlamentul tarii. Ratosenia, minciuna, hotia, plagiatul, palavrageala sunt virtuti ptr. primari, sefii C.J., pina acolo sus. Iliescu dind “verde” jafului national, infiintarii asa zisilor “baroni” locali si a interlopilor, indobitocirea maselor prin minciuna si saracirea lor, a dus la o lehamite totala si mandria a ramas doar ptr. ca suntem romanii de atunci, atit. Ptr. ce suntem acum , doar repulsie.

  8. tery

    …multumesc celui care a postat articolul, nu am auzit niciodata pana acum despre aceasta poveste adevarata, ar fi frumos un documentar…emotionant. Mi-ar placea sa am posibilitatea sa vizitez casa lui Dan Dumitru, sa admir toata documentatia pe care el a acumulat-o facand acea lunga calatorie. Casa imaginez ca a adevenit muzeu…
    Felicitari!

  9. Gaspar

    Da ,un film despre cei patru este minunat ,dar făcut cu românii noștri …Mulțumesc WebCultura pentru că mi-am reîmprospătat memoria …În copilărie călătoream la lăsatul serii ,cu veioza aprinsă sub plapumă ,să nu mă prindă mama până ajungeam în lumea viselor,cu cei patru globe-trotteri .Da citeam pe Val Tebeică și cei patru globe -trotteri …și mă apuca un dor de ducă.

  10. Horia

    Fabuloasa povestea acestor romani! Prezinta nu numai ingredientele necesare unui film de aventuri, dar in maini pricepute, ar iesi si un roman de nelasat din maini. Isprava celor 4 romani merita sa fie popularizata cat mai mult,macar pentru a mai restabili o parte din increderea pierduta in spiritul de initiativa si inovatie al romanilor.

  11. Pascu Dinu

    Citind, am ramas interzis. parca nu-mi vine sa cred ca este adevarat. Cum de nimeni nu povesteste de asemenea oameni? Cum de nimeni nu le cinsteste memoria? Ar merita nu numai un film(care cred ca ar fi extraordinar) ci poate un grup statuar. Exagerand putin, ar fi Lindberg-ul nostru.

  12. suciu constantin

    Sunt siderat ! Nu încape nici o îndoială că reusita celor patru conationali ai nostri este demnă de toată cinstirea si respectul. Păcat,însă, că ne risipim în bîrfele noastre cotidiene si nu facem ceea ce ar trebui.Si,ce e si mai trist,este faptul că nici nu se întrevăd semne de schimbare în bine,ba,dimpotrivă .Să nu ne pierdem,însă,speranta,e tot ce ne-a mai rămas !

  13. Elena

    Este incredibil ce au putut face si ce curaj au avut ROMANII nostri. Ce popor frumos avem. Multumim lui Dumnezeu pentru toate si-L rugam sa ne ajute sa iasa la lumina adevarata fata a poporului nostru. Multumim celor care au postat articolul, faceti tot posibilul sa nu fie zadarnica osteneala dvs., sa ajunga la urechile tuturor romanilor, sa ne ridice din mocirla in care ne zbatem. Avem potential, tara noastra e plina de oameni de valoare chiar si in zilele noastre. E un popor binecuvintat de Dumnezeu.

  14. Coarfa Mircea

    Multumesc!

  15. D-tru Constantinescu

    Prin consecventa cu care au propagat cultura romanilor in cele mai indepartate colturi ale lumi si daruirea si devotamentul de care a-ti dat dovada, meritati cu prisosinta un monument ridicat de autoritatile romane.Au fost cu adevarat niste eroi.Pentru astfel de oameni minunati nu se vor gasi, din pacate, niciodata bani pentru aducere aminte.

  16. vaman georgeta

    Dumitru Dan este băcăuan ,prin naștere,născut fiind în satul Lețcana,azi Racova,comuna Racova,județul Bacău.
    Cu stimă,
    vaman georgeta,bibliotecară la Biblioteca comunală Racova,județul Bacău

  17. Milu Ioan

    Nustiu dece,cand aflu ceva mai deosebit despre un concetatean,m-i se
    umezesc ochii.Apropo,mai inainte am ascultat la radio,de cele cca 160 de
    inventii medaliate,ale Domnului Capra si ma intreb,dece suntem noi romanii
    asa de indiferentii cu astfel de oameni.
    Dece oare conducerea statului Roman,al anilor 1900,nu s’a ocupat la
    timpul sau,de aducerea celor 3 ortaci,care au murit in timpul calatoriei
    lor,in tara pentru a fi inmormantati.Sau sa se fi apelat la oameni instariti,sa contribue la acest eveniment.

  18. Ioan Gostian

    Extraordinar! Total nou pentru mine! De acord cu toate comentariile si aprecierile – bune si rele – de mai sus!

  19. Angela-Spica Djigola-Popescu

    Multumesc, este o documentare serioasa, din care voi folosi la paginile ce le scriu despre strabunii care au facut primele instrumente agrare pana la matritze de turnat unelte pentru primele shine de cale ferata din Bucovina si Basarabia spre Viena…povestite de tatal meu, fiu de ceferist…

  20. Doru Munteanu

    Prin anii 60′ am avut deosebita fericire sa-l audiez, intr-o conferinta la Casa Tineretului din Iasi. Am avut si o carte de vizita de la Dumnealui, am facut fotografii – au ramas la Cercul foto al Casei de Cultara unde activam, si acum imi dau seama ce deosebita onoare am avut!!!
    Imi aduc aminte ca printre altele, a povestit o simpatica intamplare de la Paris. Probabil ca a fost inainte de plecare, ca din cele prezentate de D-voastra nu rezulta ca ar fi trecut prin Paris.
    Intrand cei patru in faimosul magazin Lafayette, au vazut un anunt. Cine va solicita ceva, va dori sa cumpere ceva si daca nu exista in magazin vor primii un premiu consistent. Si atunci au solicitat sa cumpere OPINCI! Surpriza a fost colosala din partea celor de la Lafayette si pe langa premiul promis, cica le-au asigurat opinci pe toata durata indelungatei calatorii!
    Multe multumiri pentru acest minunat si interesant material despre romanii nostri de la inceputul veacului trecut!

  21. Eugeniu Ivanov.

    Propun: Ca cei din Conducerea Judetului si a orasului Bacau sa initieze o campanie de sustinere, din fonduri proprii si donatii, a Cetateanului de onoare Dumitru Dan, a colegilor sai Paul Parvu, Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu si a insotitorului lor Harap, in vederea executarii unui grup statuar prin care sa aratam posteritatii ca si Romanii au oameni cu care ne mandrim si nu-i putem uita.

  22. Ungureanu Aura

    Absolut fascinant, oameni care au avut idealuri, taria de a le duce la bun sfarsit, oameni care poate atunci nu se gandeau ca vor face istorie, repet, fascinanta povestire, prin fata ochilor mi s-a derulat parca un film, mintea si sufletul meu, azi sunt cu mult mai bogate.

  23. Marian Pavel

    1. Totusi, despre aceasta epopee am citit deseori prin anii ’80 – daca mai tineti minte, abundau Almanahurile estivale ale diverselor publicatii; mi’s pare ca scrie si in Saptamana si in BTT. Asa cum tot pe vremea odioasei dictaturi si a sinistrului regim am auzit/citit [v., de ex, “Magazin istoric”] despre Popper, Manicatide, Borascu, Lupsa, Garbea samd – chiar si despre Karpen si Capra se pomenea mai mult si mai temeinic…
    2. Dupa cate stiu, mormantul este in cimitirul vechi din spatele Pietei sarace. Chiar o sa intreb ACASA…

  24. MUNTEAN

    Am distribuit si postat acest eseu despre studentii care au participat la acel concurs apreciind ca OPINCILE fac parte din patrimoniul romanesc traditional.Comparand si pastrand proportia nu contenesc sa analizez de ce astazi, multi solisti de folclor, ambasadori ai satelor de unde provin, au inlocuit opincile, nici macar cu pantofi sau ghete ci cu cizme. Se intampla eforturi de reabilitare a portului popular traditional, dar acestea sunt inca timide, iar prezenta cizmei pe scenele cu solisti, se afla in mana cate unui organizator de spectacole sau de festivaluri de profil.Fenomenul are o intindere din ce in ce mai mare si merita o atentie la fel de mare.Oricate imagini am cauta, cizma exista prin imitatie de la sasi, maghiari, rusi sau de la militarii de altadata si nu are origine pur romaneasca. Taranii romani au purtat mai intai OPINCI, mai apoi pantofi, ghete sau bocanci.

Adaugă comentariu