Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Credeam că fără tine

Polaritatea sexelor

Trăim într-o lume cel puțin ciudată: bărbații devin, pe zi ce trece, mai efeminați și femeile preiau atribuții masculine. Din...

Continuare...


Powered by

Autor: Magda Oprișanu

Credeam că fără tine

Magda Oprișanu28 November 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Credeam că fără tine timpul își va statornici cursul, că fără tine vom rămâne cu toții în noiembrie și n-o să mai știm să înaintăm printre anotimpuri și minute, o să rămânem blocați în toamnă și frunzele vor continua să cadă și încă va fi frig, mereu frig, și în toți și în toate va fi noiembrie și aici ne vom opri.

Credeam că atunci când vei pleca n-am să mai știu de-i zi sau noapte sau dacă trebuie să dorm, ori doar să visez coșmarurile pe care mi le-ai pregătit dinainte să te îndepărtezi. Oricum n-am aflat aproape niciodată cum se simte un somn neîntrerupt, dar astăzi văd cum e să dormi fără a închide ochii, fiindcă dacă o fac, mi-e teamă că în întunericul minții mele vei reapărea mai vădit ca niciodată și dacă îi voi deschide, voi ști că îți simt mireasma pielii doar din depărtări și culorile mâinilor tale se împrăștie pe șevalete care se lipesc de pereții inimii mele și-i colorează în toate cuvintele pe care am uitat să le vorbim unul cu altul.

Amândoi știm că de multe ori ne-am înțeles unul fără altul, că eu îți vorbeam prin poeziile pe care a fost prea târziu să ți le înapoiez când ai plecat și că ele ar fi fost veșnicia mea și felul în care ai fi fost sigur că în mine vor fi mereu părți din noi, din tine, și te-ai îndepărtat fără s-o apuci, fără să guști eternitatea, iar tu îmi șopteai prin artă și ca să te înțeleg pe tine, trebuia să descifrez nu numai liniile și punctele pe care le desenai în sufletul meu, ci și tot ce așterneai pe foi și scoteai de-a întregul din ființa ta.

De aceea credeam că fără tine am să-ți adun toate desenele și-mi va fi teamă să le privesc – pentru că te voi găsi acolo și voi ști că în realitate ești mai departe de acele culori și că, deși strângându-le la piept voi resimți părți din tine, n-am să te mai găsesc niciodată deplin, întreg și aparținându-mi numai mie.

Credeam că fără tine îmi voi plânge toate lacrimile și voi fi goală pentru că a fost un timp în care eram plină de tine, de existența ta care m-a învățat cum se simte vara cu tot soarele lumii în pieptul meu, cu valurile mării care pentru întâia oară nu s-au mai izbit de țărm ci doar de mine, făcându-mă de fiecare dată mai puternică, cu furtunile în care nu m-am mai ascuns în casă de teama fulgerelor, ci am fugit în ploaie cu tine în inimă și am dăruit ploii puțin din amintirea ta, pentru că o simțeam stingheră pe străzile goale în care numai îndrăgostiții și nebunii se puteau plimba.

Credeam că fără tine am să mă uit, că nu-mi voi mai ști numele și nici trăirea, că voi rămâne pierdută într-o lume în care îți voi cerși întoarcerea, amintirea, mirosul și atingerea. Că voi cere tot ce mi-ai dăruit, chiar dacă uneori puțin și alteori atât cât să nu mă satur, și de cele mai puține uneori – mult, atât de mult încât să mă inund în ploi și să simt că toți stropii s-au așezat pe mine, că unele fericiri se simt doar atunci când inima nu-ți mai aparține și când o oferi fără a te speria că vei ajunge la clipa în care o vei căuta printre ruinele dorurilor și-ale plecărilor și o vei găsi abia după căutări mult prea lungi.

Credeam că fără tine o să-mi doresc să-ți înlătur amintirea și să te uit, să mă uit și să pornesc în căutarea altui eu, care nu ți-a aparținut niciodată și n-a fost atât de aproape de tine.
Am crezut multe înainte să te pierd și-am încercat mereu să-mi imaginez cum va fi la plecarea ta, crezând mereu că fără tine o să rămână nimicul și din ceea ce nu mai există, n-o să mai pot fi nici eu și nici lumea.

Dar astăzi… astăzi sunt fără tine și nu-i cum mi-aș fi spus că va fi. E atâta dor lăsat în urma ta cum nici în poezii n-am scris, și e tot cerul gri și parcă s-au pierdut norii, și au dispărut până și cele mai minuscule frunze. Fără tine conturam o toamnă diferită, probabil pentru că nu m-am priceput niciodată să duc desenez. Dar e aceeași astenie și aceeasi nostalgie în jur.

Eu fără tine nu mai sunt, deși nu m-am pierdut. Și nu voi mai fi, pentru că nu vom mai fi și pentru că fără tine mi-am înțeles toate rimele pe care le gândeam atunci când te aveam și mă gândeam cum va fi fără să fii, pentru că am aflat ce-i dorul și pentru că am înțeles că nu-i apusul timpului fără tine, e doar apusul lumii în care tu încă erai, eram și eu, și aveam lumea noastră. Acum însă trag draperiile în ea, șterg praful depărtării noastre, mătur pașii plecării tale, pun lacăt ușii și mă pregătesc să arunc cheia în prima ninsoare și să mă acopăr de toți fulgii înghețându-ți lipsa…

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Magda Oprișanu

| Blog | De același autor

Uneori cred că am înăuntrul meu un păianjen care îmi țese nevrotic destinul, că sute de pânze îmi leagă trăirile și le țin captive acolo, ca o pradă a timpului, a existenței mele lipsite deseori de rațiuni, căci simțirile zboară mereu în fața logicii, ca într-un maraton iluzoriu.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.