Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Copacul dezvrăjit

Corpul Uman II

Muzeul de Artă Vizuală din Galați găzduiește expoziția “Gravori, desenatori români contemporani – Corpul Uman II”. “Muzeul de Artă Vizuală...

Continuare...


Powered by

Copacul dezvrăjit

Maria-Roxana Bischinde @
12 September 2018

Suntem mirați în fața timpului ca în fața unei pierderi de memorie; și totuși, el este parte organică din lucrurile care ne înconjoară, din toate acele apariții de sunete și de imagini în memoria noastră, din scoarța în care ne-am bătut cuie pentru a agăța câteva cămăși albe în bătaia vântului, din gravitația sinelui.

El, timpul acesta, caută să curgă între legea gravitației și cea antigravitațională. Ar vrea să își măture secundele, dar în același timp le menține, sfidându-le prin atitudinea curgerii sale. Este atât de perfect ca totul să curgă și să pară că, din scoarța cangrenată, timpul își face veșmânt. Dar, câteodată, acest timp fuge sau sare în contratimpi ce se strivesc precum bucățile de sticlă sub pasul așteptării.

Este suficient să ne gândim la o pictură rătăcită, căci el mereu își face apariția- te duce în trecutul acelei picturi și nu te mai lasă să ieși de acolo, decât pentru a trăi cu acea pictură pentru totdeauna în memorie. Este ca o mașinărie de cusut, ce tivește, rând pe rând, fiecare margine de vid transformând-o în dantelă cenușie. Este mereu același, la fiecare cusătură executată, după cum, în simultaneitatea lui, este și amorțire a ceea ce mișcă încontinuu. Amorțirea lui este antigravitația ce ne ridică mereu deasupra apei, atunci când ne-am înecat în propria pierdere de memorie.

Așadar, suntem prinși în acest păienjeniș. Stăm în el precum într-un spațiu kieferian[1] unde rugina, mucegaiul, fâșiile de haine clădesc un imperiu al griului și al albului. A sta cu privirea pierdută înspre acest spațiu ar însemna că oricât de simplă ne pare trecerea timpului, oricât de firească ar fi, ea nu este deloc simplă- ea este complicată precum o ecuație cu logaritmi, ce încă nu ne descifrează abisurile întunecate înveșmântate în toată mizeria unei palete coloristice nu tocmai prietenoase. Nu putem fi egali cu un alt b, pentru că suntem unici, iar x este tocmai esența noastră din care timpul ar fi dorit să își extragă acele învelișuri ce l-ar fi făcut invincibil rămânând totuși încleiat în pânza sufletului ce a asasinat trandafirii arși de soarele augustului.

Și-ai mai vrea să mai bei din timp, ca dintr-o licoare analgezică, iar din zilele acestea cu mulți fotoni cusuți unul lângă altul de mâna pricepută a timpului, ai mai vrea să fii mereu în compania acestui timp dând pașii pe alei de sticlă adăpostite de crengile îngreunate de atâta verde al memoriei. Gândurile îți fură liniștea și te înalți înspre tavanul memoriei în acel dublu-trapez [2] făurit din cămășile pictate după chipul și asemănarea timpului.

Nota autorului:
[1] „Kieferian”, adjectiv derivat din numele artistului Anselm Kiefer.
[2] „Trapez”, termen ce trebuie înţeles în sensul echilibristicii executate de artişti.

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!

Despre autor

Maria-Roxana Bischin

Maria-Roxana Bischin

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri