Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Cine sîntem și de ce

Eleganţă vs. Kitsch

Kitsch-ul e fandosit şi ipocrit, păcăleşte uşor. Mulţi îi pică în plasă… Kitsch-ul şi eleganţa sunt dimensiuni psihologice ale ființei...

Continuare...


Powered by

Cine sîntem și de ce

Mihai Patrascude @
24 April 2017

Împreună putem supraviețui ignoranței. Susține și tu Webcultura.

Ne puteți citi astăzi și mulțumită lor.

Cînd eram în școala generală, am văzut pentru prima dată o carte de vizită. O fată își scrisese, pe un bilețel de hîrtie, cu o caligrafie îngrijită, de jurnal de adolescentă, numele, adresa și numărul de telefon. Vanea Raluca. Hîrtia, de un roz parfumat, cu inserții în relief (în termeni tipografici azi ar fi variante glosate, cartonate, emboasate etc), a fost păstrată mult timp prin sertarele tinereții mele, chiar dacă informația scrisă pe ea nu a fost niciodată ținta unui telefon sau a unei vizite de curtoazie.

Însă gestul – și ideea – de a avea o carte de vizită (pe vremea aceea nici nu se numeau așa, pentru că încă nu existau) mi s-a părut excepțională. După mult timp, în facultate fiind, am văzut la un coleg o carte de vizită care m-a contrariat. După nume, erau înșirate titulaturi: preparator universitar doctorand, licențiat în medicină și asistență socială, președinte al ligii studenților.

Oare chiar au oamenii nevoie de atîtea detalii atunci cînd vor să dea de cineva? Este necesar ca în dreptul numelui să trecem tot ceea ce ar putea impresiona? Sînt ele, cuvintele scrise, mai tari decît faptele noastre? E cazul ca, pentru a demonstra cine sîntem și de ce să înșirăm victorii trecute?

A trecut mult timp de la aceste momente. Am cunoscut zeci de mii de oameni și am primit mii de cărți de vizită. De culori diferite, de la simple pînă la diferite modele, stilizate, cu poze, cu scris în relief, cu CD-uri încorporate, unele dincolo de orice imaginație… toate fac parte dintr-un sertar cu haos.

Recent am primit o carte de vizită care stîrnește nedumeriri prin informația trecută și prin simplitatea ei. Un nume, o adresă și un număr de telefon: Digna Hintzen Philips. Fără detalii legate de funcție și fără titulaturi pompoase. Fără stilizări neesențiale. Fără farduri. Doar informația esențială. Simplitatea. Iar persoana pe care o reprezenta era nu alta decît moștenitoarea marelui imperiu Philips, fiica celui care a făcut ca electronicele și electrocasnicele de tot felul să ajungă aproape în fiecare casă.

Am cinat cu Digna și m-am bucurat de un om pentru care harta lumii este la fel de cunoscută ca și buzunarele unui sărac. M-am îmbogățit din bunătatea și din experiența pe care o degaja prezența ei. Am simțit și pe chipul ei bucuria de a fi împreună cu un iubitor al lumii. Și mi-am dat seama că diploma de facultate este cea care îți deschide ușa să intri în salonul oamenilor mari, dar, după ce ușa se închide, dacă diploma nu se sprijină pe nimic, rămîi atîrnat în derizoriu, într-un colț, de multe ori cu regretul de a fi intrat!

Să intrăm în saloanele lumii, să fim parte din cei care împart și gustă din tortul Ideilor și să ne bucurăm de a fi împreună cu Oamenii mari, cei pentru care nu diploma sau licențele contează, ci Omenia, lumina și minunea de a fi!

Despre autor

Mihai Patrascu

| De același autor

Născut la Baia Mare, în 22 iunie 1974. A publicat peste 50 de studii, articole, recenzii sau traduceri în România, Elveţia, Franţa, Italia, Canada, Bulgaria, Mexic. Cărţi publicate: Jurnal (1998), Profeţi ai Mileniului (1998), Scrieri despre Nikos Kazantzakis (1999), Vallarta (2000), Palermo (2003), Acasă înseamnă Europa (2003), Oameni, fapte, zboruri (2012).

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.