Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Cel ce a spânzurat pământul pe ape

Câteva nevinovate distracții online

1. Sortatul de șosete Probabil este una dintre axiomele acestei lumi: șosetele au inteligență proprie pe care o folosesc pentru...

Continuare...


Powered by

Cel ce a spânzurat pământul pe ape

Vladimir Stoicescude @
28 April 2014

Uneori, atunci când luna purpurie-și ascunde fața lovită de bătaia soarelui și tace.

În momentele de pură tandrețe ale obositei creații, un om, mânat de dulceața aguridă a speranței, își linge rănile succesului ieșirii din cocon și dă să plece, călare pe Icar. Se luptă cu dorința de a face și de a eclipsa, cu aripile-nchiriate, un soare obsedat de-un răsărit din carapace. Se spală de esența vieții mamei și se îmbracă în năframa morții ce privește, deja nerăbdătoare, către ceas.

Doi pași și un țipăt, o cădere spre scurta sa eternitate, urmata de un fâlfâit, timid, de aripioare. Stângaci, la drum se năpustește, către soare, știind că drumu-i efemer și el este un kamikaze. Dar este încă întuneric, îi este frică și nici o lună parcă nu îi mai vorbește. Privește către casa-i colivie, ce-n întuneric se pitește, și o vrea pe mama, se jelește și da cu piciorușele-n Icar. “Du-mă acasă, te implor! Voi fi cuminte și voi mânca tot. Plomit, te log oplește-te și ialtă-ma.” Dar Icar este cursul vieții, nu simte mila, nu trăiește, doar zboară, iute, către cer.

Cel mic cu greu se liniștește, dar timpul trece, se mărește și cu sclipirea ochilor privește spre lumea ce se scurge pe sub el. Învață tot micuțul și este curios, trăiește viața-n ritmul aripilor și, uneori, când bruta de Icar nu-l mai privește, el fură din eternitate câte un leu. Acum a înțeles și adună, în pușculița sa de muritor, momente triste și suspine, un râs, un plâns, un maimuțoi de pluș, o plăpumioară și un omuleț din plastilină. Când, deodată, apare ca prin vis o buburuză. Este micuță mititica și el o place mult, că ea-i zâmbește și și și e mumoasă și și și e caldă și e bună și vrea s-o pună-n pușculiță.

Pentru un moment sunt doi în colivia vieții, apoi sunt trei, sunt patru, poate-s cinci, dar moartea a însămânțat-o pe Icar și bestia dă naștere unor Icari mai mici. Pe pui, ea, buburuza îi alungă și fug și ei, plângând, în cursa vieții, spre destin. Apoi sunt doi călare pe Icar și soarele e sus pe cer. Mititelul încet, încet, într-o secundă îmbătrânește și buburuza-n pușculița vieții, lângă el.

Icar se zbate, zvârcolește, lovit de soare rage, scuipă, se jelește. O aripă, timid, se dezlipește, apoi o alta spre pământ se prăbușește. Lovit de palma neputinței, Icar acceptă să se ducă. Dar timpul trage după sine un mititel, ținut de o buburuză de un degețel.

baietel-drum

Despre autor

Vladimir Stoicescu

| Blog | Facebook | De același autor

Eu Sunt lumina de la capatul noptii, si adierea vantului de vara. Sunt Alfa si Omega, intunericul in lanul de secara. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt ambitia inaripata si sunt sangele stramosilor. Sunt mormanul de pamant, sunt copilul muribund. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt vipera ce-ti sopteste , si sunt cantecul de leagan Sunt femeia ce zambeste la barbatul care intreaba Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt diavolul cu pene, sunt Adam in pielea goala. Sunt tristetea absoluta, efemera, si fatala. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt o pata de culoare, ba un verde, ba mai tare. Esti un negru! Sunt culoare. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt mainile lui Venus, si sunt catelusul schiop Sunt atent calcand pe tine, cand eu am calcat pe mine. Sunt … sunt … Sunt … sunt? Esti. Cogito ergo sum.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.