Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Cât ne cunoaștem penumbrele?

Uneori, ar trebui să învăţăm să plantăm peri…

Îmi amintesc de timpul în care stăteam în grădina bunicii întinsă pe o pătură, cu picioarele sprijinite de trunchiul unui...

Continuare...


Inregistrare

Colaboratori

Trimite-ne un articol prin intermediul formularului de aici. Daca ne place, il publicam. La cel de al doilea articol publicat vei primi o parola personala.

Ai uitat parola?

Noua parola iti va fi trimisa pe e-mail.

Aboneaza-te gratuit

Powered by

Cât ne cunoaștem penumbrele?

Gabriela Enescude @
7 November 2016

Realul este teribil de unitar. Este un cerc în care ne învârtim continuu, neștiind unde îi este capătul. Ne cufundăm și ne afundăm mereu în gânduri ce ne copleșesc, ne căutăm și ne regăsim, câteodată, mai schimbați decât putem concepe.

În ceea ce mă privește așa a fost mereu. Privesc cu seninătate înapoi, chiar fără o prudență oportună pot spune, deoarece cumulul de evenimente trăite și retrăite, nu fac altceva decât să mă lumineze, să mă arate în adevărata mea realitate. Nu pretind a o înnobila de dragul artei, nici nu năzuiesc ca alinierea gândurilor să descrie adevărul absolut pentru că, subiectivă fiind, mă pot înșela, iar oglinda pe care o port să nu reflecte mereu plenitudinea acută a ființei mele. Eu, mai degrabă, tind să acopăr luminile și penumbrele sufletului meu, în ceața unei iluzii a frumosului. Cât de adevărat să fie? Ce este frumosul ce ne reprezintă? Cât de bine ne cunoaștem?

Încerc să mențin totuși, o unitate riguroasă și o coeziune între idei și să nu mă adâncesc într-o colecție de teorii ce nu plac nimănui. Frumosul din noi va triumfa mereu pentru că Dumnezeu, prin tot ce clădește, ne ține aproape. Nu avem voie să alunecăm pe panta dizgrației pentru că indiferent de sarcinile pe care le avem de îndeplinit pe acest pământ trebuie să le ducem așa cum le primim.

Toți suntem datori cu o viață, îmi place să spun, să o trăim așa cum doar ființa noastră, unică și minunată, poate să o facă. Iar eu o fac cu simț de răspundere, asemeni celorlalți. Mă opun cu obstinație în fața neadevărului și a nedreptății, luate în esența lor. Nu le agreez, dar trebuie să recunosc că am alunecat și eu, de-a lungul timpului, pe câte o pantă mai abruptă sau mai lină, iar în adâncul prăpastiei, în deplinătatea reflecțiilor mele, am avut ocazia să mă regăsesc mai frumoasă decât eram înainte de a cădea.

Cred cu tărie că exisă întotdeauna o ordine de calitate: excelarea urmare a eșecului de orice natură. Ridicarea mea a culminat cu maturitatea.

După fiecare greșeală am constatat că nimeni, nici măcar eu, nu pot vedea lucrurile în realitatea lor nudă. O pot doar percepe, însă realitatea mea poate fi iluzia altcuiva; putem fi cu toții victime ale erorii. Și atunci, îmi pun întrebarea: Cine greșește?

Răspunsul poate fi direct. Putem spune: “Eu nu greșesc niciodată”, sau la polul opus: “Trebuie să fi greșit eu undeva”. Vreau să cred că a doua afirmație mă caracterizează cel mai mult. Nu pot fi alta decât sunt acum, decât am fost prin educație, însă un lucru este cert: asemeni multora dintre noi, îmi lipsește încrederea. Pot defini în multe feluri această neîncredere, însă… care dintre ele ne reprezintă cel mai mult? Neîncrederea în ceea ce putem face sau pur și simplu în noi înșine?

În ceea ce mă privește, mi-am pus de multe ori această întrebare. Nu mă pot lăuda cu vreun răspuns, însă doar unul este cel adevărat. Nu am încredere în ceea ce pot face, că nu pot excela, că nu mă pot depăși. Nu este ceva ușor de admis, să trăiești sub ghilotina neîncrederii, însă realitatea mă obligă să îmi răspund mie la această întrebare și să caut suficiente resurse de a le combate până într-acolo încât să îmi desființez singură aceste păreri preconcepute. Recunosc, chezașe stau evenimentele și oamenii care mi-au umbrit realitatea încrederii, care mi-au anihilat orice urmă de avânt, care mi-au spus și încă o fac, că nu sunt în stare.

Cu siguranță noi suntem perfecți doar în ochii copiilor noștri. Încercăm mereu să ne automotivăm, însă neîncrederea în propriile forțe, pentru mulți dintre noi, este o prezență constantă. Când a apărut? Mai are vreo relevanță? Tot ce contează este să ne-o depășim: Acum! Aici! Mereu! Însă cum?

Să ne jucăm ultima carte a vieții cu convingerea că noi, în micimea identității noastre, suntem unicii stăpâni ai gândului, trăirii și a acțiunilor noastre! Să nu mai îngăduim nimănui să ne limiteze orizontul pe care l-am creionat în mintea noastră, să ne apropiem de interiorul cald al sufletului nostru și să îl ascultăm așa cum nu am mai facut-o până acum. Câte nu ar avea și sufletul să ne spună?

penumbre

Despre autor

Gabriela Enescu

| Facebook | De același autor

Avocat şi consilier european în domeniul proprietăţii industriale, se (re)descoperă de fiecare dată când se aşază în faţa propriei oglinzi, dând poeziei sale chipul său. Mai scrie eseuri şi proză scurtă. În pegătire: volumul de versuri “Cu tine, nemărginirea”.

Comentează

Atitudini

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.