Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu.
Cartea pe care o am în faţă ar trebui să-şi facă loc în biblioteca dumneavoastră după ce aţi petrecut împreună cu ea câteva ceasuri de poveste – fiţi siguri că nu o veţi uita prea repede, ba mai mult: veţi dori să o recitiţi.
Apariţia ei este bine-venită din două motive care, trebuie să recunosc de la bun început, se bat cap în cap:
a) punctul de vedere pesimist: România tembelizată, manelizată, siliconată, JALNICĂ are nevoie de şocuri menite să o trezească. Şi asta cât mai repede, până nu ne înghite pe toţi. Această carte reprezintă un astfel de şoc pentru acei oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de operă sau de concert şi care habar nu au cine e Virginia Zeani. Un şoc emoţional şi cultural pentru cei care îşi petrec timpul pe Facebook tăind frunză la câini şi îşi fac educaţia pe Wikipedia, prin metoda copy-paste…
b) punctul de vedere optimist: România profundă, România cultă, frumoasă, decentă, ADEVĂRATĂ nu a dispărut (în ciuda faptului că nu prea o vedem la televizor!!!). Mă refer la acei oameni (nu neapărat de vârsta a treia şi nu neapărat puţini) care au obiceiul de a citi tot felul de cărţi, dar nu în scop practic-profesional, ci din dorinţa irepresibilă de a cunoaşte, oameni care ştiu să-şi cultive “grădina interioară”, care se bucură de muzica clasică, de artă, de librării, muzee, biblioteci. Pentru ei, întâlnirea cu această carte va fi, în mod sigur, o sărbătoare.
E foarte greu să o prezint sau să o descriu pe Virginia Zeani. Aş putea să vă spun doar atât: este una dintre cele mai formidabile voci de operă din câte au existat (şi vor mai exista) vreodată pe faţa pământului… Cine o ascultă pentru prima oară şi vrea să rezume impresiile într-un singur cuvânt, ar avea de ales între ULUITOR şi INCREDIBIL.
Eroina acestei cărţi, un model de frumuseţe şi performanţă, de talent şi generozitate, dedică acest dialog-mărturie compatrioţilor săi – “românii mei dragi, atât tinerii la început de drum, cât şi cei din generaţia mea care m-au însoţit tot timpul cu sprijinul şi admiraţia lor şi pe care nu-i voi uita niciodată, să înţeleagă din aceste rânduri lupta pe care trebuie să o dai toată viaţa când ai talent şi voinţa de a-l dezvolta şi exprima. Un talent reprezintă o mare responsabilitate – trebuie să munceşti, să fii gata să te sacrifici şi să-l slujeşti cu credinţă”.
În aproape 300 de pagini, inteligenţa întrebărilor se împleteşte cu generozitatea şi smerenia răspunsurilor pentru a oferi cititorului metafora-oglindă a unei vieţi exemplare. Nu pentru că ar fi perfectă (ce curaj, câtă suferinţă şi negare de sine, ce efort neîntrerupt ascund strălucitoarele apariţii ale celei supranumite L’assoluta…), ci fiindcă în plan uman şi artistic reprezintă un model viu, de urmat: în ciuda tuturor vicisitudinilor (deloc puţine într-o viaţă de om), Virginia Zeani nu s-a lăsat doborâtă, nu s-a descurajat, nu a abandonat lupta cu sine, cu viaţa, cu dificultăţile… Această carte oferă portretul unui învingător, dar nu oricum, nu în orice condiţii sau prin orice mijloace – ci onest, curat, refuzând să “trişeze”. Acesta mi se pare mesajul cel mai important al acestei cărţi, într-o lume românească (şi nu numai) dominată de impostură la toate nivelurile….
Despre cine şi despre ce povesteşte Virginia Zeani în această carte? Sunt mii de imagini şi tot atâtea clipe picurând din amintire… Solovăstrul natal şi amintirea bunicilor, prima călătorie la Bucureşti, primul contact cu muzica (ţiganii lăutari din Solovăstru), o întâlnire providenţială – cu Lydia Lipowska (în 1942), visul unei cariere în Italia şi plecarea spre patria operei (1947), o cumpănă de moarte – cumplita boală de plămâni şi miracolul vindecării, catastrofa umană, politică, socială şi istorică a instaurării comunismului în România, întâlnirea cu idolul său – tenorul Aureliano Pertile, personajul preferat – Violetta Valery, prieteni celebri (Federico Fellini, Giulietta Masina, Tyrone Power), soţul şi iubirea ei de o viaţă, Nicola Rossi-Lemeni (muzician, poet, pictor), fiul lor – Alessandro, despre Scala din Milano – templul operei, revenirea în România pentru un spectacol (1966) şi pentru înregistrarea unui disc – devenit o pagină de aur în istoria muzicii româneşti (Traviata, alături de Ion Buzea şi Nicolae Herlea, 1968), participarea la Festivalul „George Enescu“ (1970), moartea tatălui, într-un stupid accident de maşină (Iugoslavia, 1971), povestea halucinantă a cumpărării părinţilor (la propriu, cu bani!) pentru a fi salvaţi din „raiul“ comunist, stabilirea în Statele Unite (1980), moartea mamei (1983), amintiri despre Celibidache, Toscanini, Karajan, semnificaţia muzicii enesciene pentru secolul XX, colaborarea cu dirijorul Tullio Serafin, amintiri despre legendarul cuplu Federico Fellini – Giulietta Masina, Nino Rotta, Roberto Rossellini, roluri inedite – Maria Vetsera, în opera dodecafonică “Mayerling” (partitură scrisă special pentru Virginia Zeani şi dedicată ei, 1960), premiera mondială a operei “Dialogul Carmelitelor” de Francis Poulenc (rolul Blanche, 1957) – aceeaşi operă, dar un alt rol (Mother Marie), avea să marcheze finalul unei cariere muzicale fabuloase (opera din San Francisco, 1983), profesia didactică, din generozitatea de a dărui celor tineri (Indiana University), 70 (!) de ani de prietenie cu Germaine Clemens-Rădulescu, dialogul vocii umane cu diverse instrumente aparţinând orchestrei, legătura sufletului cu Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, secrete profesionale referitoare la canto şi diverse tipuri de voce, parteneri de scenă faimoşi – de la Beniamino Gigli şi Alfredo Kraus la Carlo Bergonzi şi Placido Domingo, rolul şcolii şi al profesorilor pentru un cântăreţ de operă, triumful de public şi de critică pe tărâm american (Philadelphia, New York, Houston, New Orleans), cariera muzicală a lui Nicola Rossi-Lemeni (în Europa şi în Statele Unite), întâlnirea cu o excepţională Universitate – Bloomington, Indiana (cinci orchestre, 300-400 de studenţi la canto, dirijori şi pianişti foarte buni) şi o carieră didactică (1980-2004) la fel de strălucitoare precum fusese cea artistică – Universitate unde a obţinut titlul de Profesor Emeritus, cel mai înalt titlu academic în SUA, grupul de români de la Indiana University (Matei şi Adriana Călinescu, Christina Zarifopol Ilias, Ciprian Foiaş), alţi muzicieni români celebri, profesori universitari (Iolanda Mărculescu, Şerban Lupu), prietenia specială şi maternitatea spirituală faţă de soprana Angela Gheorghiu, „rivalitatea“ cu Maria Callas şi amintiri personale despre celebra soprană de origine greacă, relaţia specială cu muzica contemporană (Poulenc, Menotti), şicane şi răutăţi de tot felul la Scala din Milano (din cauza căsătoriei cu basul Nicola Rossi-Lemeni), dar şi prietenii frumoase în lumea operei (Giulietta Simionato), roluri celebre sau mai puţin cântate, străbătând secole de muzică (de la Monteverdi la Puccini, de la Handel la Wagner şi de la Verdi la Poulenc…)
Citiţi această carte şi bucuraţi-vă de frumuseţea unui destin împlinit. Apoi ascultaţi înregistrările Virginiei Zeani şi lăsaţi-vă pătrunşi de fiorul muzicii adevărate, care se naşte în suflet şi se adresează sufletului!
Şi nu uitaţi că lupta nu e în primul rând cu rivalii, ci cu sine! Mai presus de orice, învăţaţi (sau amintiţi-vă) minunata lecţie a admiraţiei – admirând ceea ce merită admirat sufletul oricărui om se va îmbogăţi într-un fel enigmatic şi profund…
