Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin

Workshop inedit susținut de renumitul regizor de teatru Paul Bargetto

Festivalul naţional de teatru INDEPENDENT vă invită la un workshop despre supraviețuire și sustenabilitate în cultura independentă. Festivalul naţional de...

Continuare...


Powered by

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin

Mădălina Dumitrachede @
3 December 2013

Camille Claudel 1915: cronica unui film incomod.

Graţie actriţei Anne Delbée şi, mai ales, cărţii sale – Une femme – , povestea dramatică a sculptoriţei Camille Claudel (1864-1943) a devenit celebră. Soră mai mare a scriitorului şi diplomatului Paul Claudel, artista este, mai întâi, ucenica lui Auguste Rodin, apoi muză, amantă şi emul. După o perioadă, îl părăseşte şi se dedică întru totul artei sale; cade, uşor, pradă unui delir paranoid, în care ex-amantul său deţine rolul de maestru-abuziv. Ca şi Antonin Artaud, Camille Claudel întruchipează mitul romantic al artistului “rătăcit” în propriile-i iluzii. Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă, era doar tolerat sau izolat, cu menirea de a ține “nebuniile” departe de armonia societății.

În 1988, Bruno Nuytten propune o adaptare pentru cinema, cu filmul Camille Claudel, distribuindu-i pe Isabelle Adjani în rolul lui Camille, iar pe Gérard Depardieu în cel al lui Rodin. Cineastul a contribuit la popularizarea istoriei acestei muze chinuite. Astăzi, Camille Claudel este un simbol al artistei “blestemate”, ce demască ipocrizia de tip burghez (propria familie se ruşina de boala ei şi a internat-o departe de Paris) şi, deopotrivă, represiunea creaţiei artistice la femei. Se poate spune că artista a fost victima bărbaţilor din acea epocă (există suspiciunea că Rodin a plagiat sau chiar a semnat unele lucrări ale lui Camille).

Fără să se abată prea mult de la această “imagine”, aşa cum a rămas ea astăzi, regizorul Bruno Dumont se apropie de Camille Claudel într-o manieră “à l’intime”. În pelicula Camille Claudel 1915, spune povestea a trei zile din viaţa artistei, când era internată în azilul Montdevergues, aproape de Avignon. Aşa cum indică genericul, filmul este o adaptare “liberă” după opera şi corespondenţa lui Paul Claudel, de asemenea, şi din arhiva medicală personală a lui Camille Claudel.

Cadrul general este cel al unei Franţe aflate în primul război mondial, dar acţiunea din film se va concentra asupra vieţii din acest aşezământ, unde Camille va rămâne internată până la sfârşitul vieţii sale. Captivitatea într-un mediu populat cu alienaţi mintal şi cu călugăriţe este insuportabilă; relativa muţenie a eroinei transformă pelicula Camille Claudel 1915 într-o veritabilă ”probă de foc”. Bruno Dumont aruncă o privire frontală şi bulversantă asupra ”nebuniei”. Cineastul face apel la un cinema radical, în care corpul ”spune” mai mult decât orice replică. În felul acesta, i se oferă şansa lui Juliette Binoche (fără machiaj) de a-şi manifesta jocul actoricesc magistral, ducând singură prima parte a filmului. Camille Caludel, prezentată în acest film, se reduce la gesturi, atitudini şi crize de plâns. Interiorizarea sculptoriţei este impenetrabilă; ea vede zilnic comportamentul ”pensionarelor” şi duce în sine povara; spre deosebire de celelalte ”colocatare”, ea este conştientă de mizeria în care se află. Camille se simţea izolată şi însingurată, de aceea voia să se reîntoarcă la Paris, să-şi revadă mama.

În 1915, când Camille vieţuise deja zece ani în acest “cuib de cuci”, este înştiinţată de către medicul-şef că va primi vizita fratelui său. Bruno Dumont ilustrează viaţa cotidiană a lui Camille în acel azil – călugăriţele care le vegheau pe bolnave şi “rezidentele”/ bolnavele. Pe aceste chipuri torturate de boala mintală, de anii de frică, Bruno Dumont filmează însăşi durerea, nebunia, expresia “răului” interior.

Juliette Binoche este uluitoare, cum numai ea poate să fie. În prima parte a filmului – destul de trenantă -, ea exprimă nerăbdarea de a-şi revedea fratele. Paul Claudel (Jean-Luc Vincent) soseşte, pe drumul pietros, cu maşina şi-o întâlneşte pe artista “azilantă”. Dacă sculptoriţa îşi pierduse nădejdea, chiar şi în Dumnezeu, fratele ei care are felul lui personal de-a vedea relaţia cu dumnezeirea. Paul Claudel ştie că sora lui fusese o artistă de geniu, dar talentul ei ”se epuizase”. În opinia lui, tot ce se petrece pe pământ (inclusiv primul război mondial) este doar voinţa divină. Maladia lui Camille este o fatalitate din faţa căreia nimeni nu se putea da deoparte. Întâlnirea mult-aşteptată de Camille, distantă şi reţinută, nu durează mai mult de zece minute.Cei doi au viziuni diferite; Paul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ceea ce este, de fapt, Camille. El pleacă aşa cum a venit.

Camille va mai supravieţui douăzeci şi opt de ani în azilul de la Montdevergues. Ajunge să moară de foame, victimă a restricţiilor alimentare impuse celor numiţi ”nebunii” de către regimul de la Vichy. Abandonată de familie, cadavrul ei a fost aruncat în groapa comună.

Lipsit de artificii, aspru chiar, filmul lasă mereu spectatorului senzaţia că sacrul se intersectează cu profanul. Personajele îşi expun interioritatea prin gesturi mici, dar expresive. Pelicula ţine, în mod voit, spectatorul la distanţă şi se vrea austeră, prezentând acest “drum al crucii”, alături de Camille Claudel. Într-o lume adesea prea dură, artiştii par să-şi poarte “blestemul” dăruirii de sine (“nebuniei”). Fragilitatea de sens a cuvântului “nebun” reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

Film proiectat în cadrul Le Festival du Film Français.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.