Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Căldura de Acasă

Partas la dezonoarea sufletului meu

La noi in sat, Cand hotii s-adunau la Sfat, Eu niciodata nu i-am asistat. De-aceea poate- acum, mi-I greu S-asist....

Continuare...


Powered by

Autor: Simona Prilogan

Căldura de Acasă

Simona Prilogan21 April 2017

Deși alergarea între aeroport, trezorerie, consulat, poșta română, Gara de Nord, Grozăvești, Piața Iancului, Piața Unirii, și alte piețe cărora le-am pierdut numele și numărul, a fost una “maratonică”, dar de bun augur, am lăsat Soarele să îmi încălzească sufletul. Să îmi încălzească gândul până în cele mai adânci cămăruțe. Ce mult i-am simțit lipsa. Ce mult îmi lipsise Lumina. Lumina aceea adevărată. Lumina și Soarele de Acasă.

Cum aterizasem la București în dimineața aceleiași zile, știam la ce mă întorc. Înainte de îmbarcare, dau fuguța la toaletă să schimb fața de caniculă, cu cea de …frig, că nu aș putea spune de iarnă, în condițiile în care zburam tot în Europa și nu pe altă emisferă. Și cu jerseul meu preferat, agățat de braț, nu a fost mult să atrag priviri hazlii. Și cu toate acestea, am dârdâit olecuță în timp ce moțaiam fericită pe scaunul avionului, prinsă de toropeală.

Ajunsă în Londra cu noaptea în cap, fug să prind autocarul. Călătoria continuă… Încă 5 ore… Dârdâiala continuă…

Să fi trecut vreo oră de mers, când la un moment dat, în mijlocul unui nicăieri, cineva face disperat semn către șofer să oprească. Cumsecade, omul oprește mașinăria într-un pustiu negru de noapte adâncă și plin de îngrijorare, întreabă cu ce poate ajuta. O voce sugrumată întreabă dacă se poate urca în autocar, și că nu știe sigur încotro ar trebui să o ia, dar că fiind noapte, este mai sigur să ajungă măcar într-o autogară. Plin de compasiune, șoferul acceptă și o doamnă mărunțică urcă trăgând după ea o legătură de bagaje dezordonate.

Nu știu ce impuls m-a făcut să acționez rapid și am invitat-o pe noua călătoare să ia loc lângă mine. Poate că ideea unei călduri prietenești m-a învăluit în dârdâiala mea care devenise de acum tot mai supărătoare. Femeia a luat loc și m-a privit straniu în timp ce fața-mi congestionată de frig a făcut-o să exclame puternic a mirare! Și a scos rapid, ca într-un ochi de magie, o pătură groasă și m-a acoperit plină de afecțiune. Fato, tu ai înghețat rău de tot! Până să îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, mă simțisem deja învăluită de căldura binefăcătoare a unei dragoste universale. Greu de explicat… Divin de simțit!

I-am luat palmele în palmele mele și printre picături de stele care învăluiau noaptea, i-am mulțumit din tot sufletul, asigurând-o că o voi purta în rugăciunile mele. Într-un zâmbet larg plin de frumusețe și lumină, doamna m-a îmbrățișat prelung. I-am simțit sufletul atât de cald… Căldură care ne-a îmbiat într-o senină și calmă conversație… Și în următoarele minute, ne simțeam așa de bine, de parcă am fi fost cele mai bune prietene de când lumea și pământul.

Urma să cobor la Nottingham, și să las în urmă frumusețea unei nopți. Frumusețea unei conversații cu o străină care ceruse ajutorul dintr-un nicăieri. Timid, am întrebat încotro o vor mâna pașii. “Vezi tu, noaptea aceasta este magică pentru mine. Acum știu că mă voi opri în Derby.” Am întrebat-o dacă aș putea ajuta-o cu ceva. M-a privit plină de lumină și mi-a surâs grațios: “Deja m-ai ajutat!” I-am lăsat numărul de telefon și am rugat-o să mă anunțe cum decurg lucrurile, în timp ce în minte îmi rula la nesfârșit vocea aceea sugrumată care cerea șoferului să o ducă măcar într-o autogară.

Ziua de azi a trecut cu somn și frământare. Somnul care mă învăluise prietenos și frământarea gândului care mă proiecta în timp înapoi în noapte. Un firicel de liniște încerca să se strecoare timid peste tot stresul în care mă fierbeam. Și liniștea s-a făcut regină peste seara care cobora hotărâtă peste oraș. Un mesaj pe telefon mi-a readus Lumina. Și Căldura. Și Soarele. Acelea pe care deși dârdâim, le purtăm în cămăruțele cele mai adânci ale Sufletului.

“Draga mea, exact acum 10 ani, fiica mea trecea în lumea cea fără necuvinte, lăsându-mă prizonieră într-o durere adâncă, căutând în fiecare zi răspunsuri la întrebări fără început și sfârșit. Căutând semne în fiecare adiere de gând, în fiecare strop de ploaie, în fiecare ochi de lumină. Învinsă de neputință, hotărâsem ca azi să zbor către lumea ei. Nu știam exact de unde să fac îmbarcarea. Azi am înțeles cât de greșit privisem lucrurile. Mulțumesc cerului că te-a adus în calea mea. Îți mulțumesc că mi-ai adus Lumina și Căldura de Acasă. Trecuseră 10 ani de când nu le mai simțisem.”

Simțeam cum pământul se învârtește sub picioare, prinsă brusc într-un amalgan de sentimente. Am privit cu gândul la noaptea din urmă. Nimic nu ar fi trădat tristețea zbuciumată a femeii. Prinse într-o conversație relaxată, râseserăm pline de poftă de viață, glazurând întâmplări reale cu un fabulos simț al umorului. Povestisem cum Soarele ne încălzea și cum în tot amalganul de probleme care mă cotropiseră, l-am lăsat să îmi aducă Căldură de Acasă.

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Simona Prilogan

| Blog | Facebook | De același autor

În călătoria către infinit, am îmbrăcat numerele în idei și le-am învăluit printre secunde peculiare în valsul tematic al existenței: trei pași pentru un vis, trei pași pentru o forță. Forța de a continua. Atâta vreme cât este viață, este speranță!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.