Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Câine

Unde am plecat din mine? Iar caut dumnezeire?

Am căutat mereu întrebând pe fiecare de acea singură strigare după un anume Dumnezeu; Şi-am văzut atâtea lacrimi plânse sau...

Continuare...


Powered by

Autor: Codrina Bran

Câine

Codrina Bran11 May 2016

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

Sunt aici de când mă știu. Am crescut împreună cu Ninel, dar așa precum bine se știe, noi câinii, îmbătrânim mai repede decât oamenii, respectiv un an pentru oameni înseamnă șapte pentru câine.

Ninel avea șapte ani când eu, abia născut de șase săptămâni, am fost adus în casa lui. Mergeam cam greu, nu putem urca scările și mereu mi se întâmpla, prin diverse locuri prin casă, să fac ceea ce nu se cade și nu-i stă bine unui câine educat. Nu se întâmpla nimic cu intenție, doar că micuțele mele sfinctere uitau de mine și eu de ele. Oricum problema s-a rezolvat în termenul standard scris în cartea pe care Ninel mereu o consulta și care se numea “Cățelul meu”.

Au trecut doi ani de când suntem împreună, astfel că Ninel împlinește nouă ani, iar eu după calendarul câinesc împlinesc paisprezece. Când Ninel va avea paisprezece eu voi fi mai bătrân chiar decât tatăl lui, voi avea patruzeci și nouă. Oh, dar asta este o altă poveste despre cum câinele, cel mai fidel prieten al omului, nu-l poate însoți pe acesta decât pe un anumit segment al vieții.

Deocamdată eram amândoi copii și joaca era ocupația noastră de bază. Eram fericiți. Eu îi pândeam pașii ușor îngreunați de ghiozdan cum se apropie de ușă, apoi când se deschidea ușa săream bezmetic la picioarele lui încercând să-i dezleg șireturile și în final ajungeam să ne tăvălim pe covor. Îi mușcam ușor urechile fine și transparente, iar el mă întărâta cu fularul voind să mă facă “rău”, mârâind ațâțător către mine în timp ce smucea fularul de care dinții mei nu voiau să se despartă.

Cred că pe atunci amândoi mai aveam dinți de lapte, ceea ce nu m-a împiedicat să-i rod un disc de cauciuc cu care îi plăcea în mod special să se joace. Mi-l arunca, eu îl prindeam între dinți și câteodată nu aveam chef să i-l mai dau, discul fiind un trofeu pentru care alergasem atâta. La început am lăsat amprenta dinților mei în cauciucul moale și spongios, dar, cu timpul, poate și apetitul meu a crescut, poate și instinctul meu de fiară în fond m-au îndemnat să-l sfâșii. Nici n-a fost prea greu întrucât îl “capsasem” deja de nenumărate ori, făcând găurele dese și mărunte. Opera am desăvârșit-o în absența lui Ninel, dintr-o nebunie câinească profitând de faptul că băiatul uitase discul pe jos și nu-l pusese, ca de obicei, pe etajeră.

Acum șed în fața copilului care plânge și clipesc nedumerit. Nedumerit pentru că nu înțeleg cum un obiect îl poate întrista atât de mult. Știu că mă ceartă, dar eu îl privesc cu ochii mei lucioși și plini de dragoste oferindu-i la schimb o hârjoneală pe cinste.

În afara incidentului cu discul și câteva mici “întâmplări” de pe covor, relația noastră este deosebit de strânsă. În timp ce Ninel este la școală eu moțăi în hol și pândesc orice zgomot care vine din casa scării. Știu că am în grijă casa. Fac o scurtă inspecție a pantofilor. Îi trec în revistă, dar nu mi-a trecut vreodată prin minte să-i rod așa cum am auzit că fac unii semeni de ai mei. Aici, la sectorul pantofi este o poveste complicată. Îi cunoșteam pe toți din casă după pași, pași mai grei și mai apăsați ai tatălui, pași mai repezi și mai ușori ai mamei. Aveam o relație specială cu sectorul pantofi; recunoșteam de departe apropierea posesorilor acestora. Veneau precedați de niște unde invizibile care pentru mine erau cât se poate de deslușite. Știam de pe când se deschidea ușa, ba nu, chiar dinainte de asta, de pe când se îndreptau către casă.

Da, pașii spun multe celor care înțeleg: un pas vioi, un pas obosit, un pas făcut cu gândul aiurea, un pas săltat în care se combină mersul cu săritul și cu zborul. Acesta este al lui Ninel. Ninel are acum nouă ani și este de departe cel mai inteligent dintre toți, cu el mă înțeleg cel mai bine. El este mereu prezent în locul în care se află, nu este nici în trecut, nici în viitor. Câteodată e sus. Levitează. Da, cu sufletul, cu gândul. Încă nu s-a îngreunat, este ușor. De aceea ne întâlnim pe aceeași lungime de undă. Este în stare să se bucure fără motiv. Cum adică? Îți trebuie un motiv să te bucuri?

Totuși, la un moment dat, parcă bucuria nu mai era la fel. Bucuria mea câinească. Aceea bezmetică și fără motiv. Scrie și în carte că ni se poate întâmpla și nouă să suferim de depresie. M-am surprins că în semiîntunericul holului, unde stau în orele lungi de absență ale stăpânilor, când somnolez sau ciulesc urechile la zgomotele de afară, îmi vin tot felul de gânduri. De o vreme pantofii cei mari au dispărut. I-am așteptat să revină, dar săptămânile și lunile au trecut în zadar. De acum este istorie, dar eu stau și aștept. Stau pe locul în care erau cândva pantofii cei mari.

Poate ceilalți au renunțat, dar eu când sunt singur acasă mă fac covrig pe acel loc și aștept. Instinctul meu câinesc mă îndeamnă să transmit telepatic stăpânului să revină. Transmit neîntrerupt ca un telegrafist. O fac pentru Ninel, chemare pe care el nu știe să o facă în acest mod. Noi câinii avem niște rețele de emisie- recepție speciale prin care comunicăm cu tot ce este viu. Am să continui. Comunicarea este cu atât mai eficientă cu cât stăpânul, acolo departe în noua lui casă, și-a luat și el un câine, iar noi câinii între noi…

De la o vreme, cum stau și somnolez în semiîntunericul holului, îmi trec prin minte tot felul de întrebări:
De ce oamenii cumpără un câine?
Pentru copilul singur la părinți?
Pentru copilul care nu are tată?
Pentru tatăl care nu mai are copilul?
Pentru bătrânul singur care așteaptă în zadar să revină cei care au plecat demult?

Câinelui i-ar plăcea o familie mai numeroasă, dar se trezește făcând echipă cu un bătrân singur, cu o femeie tristă.
Câini pentru orbi.
Câini pentru autiști.
Câini pentru bolnavi.
Câini pentru cei singuri.

Oare am început să devin depresiv?

caine

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Codrina Bran

Codrina Bran

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.