Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Brixen

Nimic nu este mai fără de salvare decât un suflet care nu mai simte

De la o vreme, ne îndepărtăm de tot. De familie, de copii, de părinți, de oameni, de societate. Ascundem sub...

Continuare...


Powered by

Brixen

Mihai Patrascude @
5 August 2016

Împreună putem supraviețui ignoranței. Susține și tu Webcultura.

Ne puteți citi astăzi și mulțumită lor.

Am urcat cu Ștefan pe munţii care înconjoară micul oraş Brixen, din Nordul Italiei. După o urcare destul de lungă, am stat într-o tăcere desăvîrşită şi am admirat crestele dolomite, scăldate de soarele unei zile superbe. Dantelărie aparte, jocuri de lumini şi zăpadă, înălţimi de nepătruns, ascuţimi covîrşitoare – sînt cîteva din cuvintele, puţine de altfel, care ar putea descrie nobleţea liniştii de nepătruns a unui peisaj ireal de măreţ.

Nu mi-a fost dat să văd niciodată aşa zăpadă candidă şi curată, de parcă tocmai ar fi nins din abundenţă. Aici parcă nimic nu poate pîngări nobleţea muntelui şi măreţia naturii – pînă şi prezenţa omului este, poate prin definiţia locului, un discurs al civilizaţiei. Am stat atent, în micul refugiu unde ne-am oprit să luam un ceai fierbinte şi să ne mai tragem sufletul, în frumusețea unui peisaj unic, minute în şir ca să ascult freamătul inexistent al muntelui. Al acestui munte. Tăcere este totul şi nemişcare plină, cum ar spune poetul. Minute în şir de cremene pur, fără nici măcar un fîlfîit de aripi, cît de mic.

Şi cred că am trăit senzaţia seculară a pietrelor de munte, al căror singur scop nu pare să fie altul decăt tăcerea continuă. Un timp dedicat liniştii şi luminii, cu privirea sprijinită de crestele înzăpezite ale depărtărilor. Măsurat – din nefericire pentru noi – în traseul pe care discul de foc al soarelui l-a făcut pînă să dispară în spatele crestelor, lăsîndu-ne în clarobscur. Coborînd, întunericul punea din ce în ce mai mult stăpînire pe lume şi, ajungînd în oraş, singura lumină care mai persista izvora din crestele care încă mai captau, de la apus, o lumină alb-roşiatică.

Apoi am fost să vedem o mărturie înfiorătoare despre puterea sufletului – o capodoperă cinematografică finlandeză, Omul fără trecut. La fel ca şi în faţa muntelui, orice cuvinte rămîn de prisos după astfel de momente cu trăire intensă… Văzînd astfel de capodopere, trăind în lumea pe care ele o delimitează, ajungi, fără să vrei, să fii sub semnul unei arhitecturi mereu în schimbare, care are vocaţia înălţimii şi ritmul unei deveniri celeste – este, în fond, eterna construcţie şi devenire a sufletului.

Nimic din ceea ce e omenesc nu poate fi prea greu – pare să fie lecţia pe care una din capodoperele de acest gen ne învaţă; în fond, acesta trebuie să fie şi sensul pe care existenţa întru frumos ni-l oferă: de a nu renunţa niciodată, de a fi mereu cu inima senină şi sufletul deschis pentru confruntarea cu Viaţa.

Brixen

Despre autor

Mihai Patrascu

| De același autor

Născut la Baia Mare, în 22 iunie 1974. A publicat peste 50 de studii, articole, recenzii sau traduceri în România, Elveţia, Franţa, Italia, Canada, Bulgaria, Mexic. Cărţi publicate: Jurnal (1998), Profeţi ai Mileniului (1998), Scrieri despre Nikos Kazantzakis (1999), Vallarta (2000), Palermo (2003), Acasă înseamnă Europa (2003), Oameni, fapte, zboruri (2012).

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.