Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Bolnavi din dragoste

Stelele-n cer

O foarte frumoasă poezie. Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier. După un semn Clătind catargele, Tremură largele...

Continuare...


Powered by

Bolnavi din dragoste

Mădălina Dumitrachede @
16 October 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Ana, mon amour.

Cu un film psihanalitic, Călin Peter Netzer realizează un puzzle emoțional despre consecințele amorului toxic (într-o versiune modernă), obținând  Ursul de Argint la prestigiosul festival internațional de film de la Berlin. Forma aproape organică a peliculei Ana, mon amour, ca mai toate filmele românești de după 1989, poartă  amprenta socială și familială. Filmul este, de fapt, analiza unei poveşti de dragoste, o incursiune atipică – o anatomie (de infern) a cuplului – ce surprinde cele mai tensionate şi mai delicate momente din evoluţia unui cuplu.

Ana și Toma, doi studenți la Litere, se-ndrăgostesc, dar, la început, nu vor pica în efuziuni erotice, ci se vor lansa în dezbateri aprinse despre filosofia lui Nietzsche, despre socialism, nazism sau despre alienarea individului. Pe parcursul a zece ani, viața lor amoroasă capătă forme haotice (între limitele pasiunii și cele ale nebuniei).  Ana este în suferință, adesea pică victimă deselor atacuri violente de panică. Cei doi tineri vor alcătui un cuplu, apoi o familie, Toma fiindu-i devotat până la epuizare celei pentru care s-a certat cu propria familie. Grație dovezilor de iubire și suportului dus până la abandonarea de sine, sănătatea Anei se ameliorează, dar Toma se-adâncește în depresie.

Evocate de pe divanul psihanalistului, amintirile lui Toma vor de-construi o relație amoroasă sinceră la debut, dar minată de vini și dependențe, ce va sfârși în urzură. Așadar, cineastul aruncă o privire bergmaniană asupra cuplului de tineri, încercând să deslușească tainele ciudatei relații. Aflată mereu între neînțelegerea anturajului și demersurile psihanalitice, Ana își înțelege anumite tulburări, dar răul său vine din interior și dintr-o iremediabilă solitudine, greu de acceptat de ceilalți. Narațiune cinematografică este, în mod voluntar, dislocată – alternând între amintiri tumultoase și un prezent dificil.

Trista meditație despre (auto)devorare și tristețe într-un cuplu erodat de disfuncționalitate se transformă într-o metaforă a dragostei maladive. Chipurile și coafurile celor doi eroi suferă multiple transformări (inițial, Ana poartă plete, apoi, treptat ajunge la scurtimea tunsorii standardizate (Bob), iar Toma își pierde pletele răvășite rebel și devine, ca mulți alți tineri contemporani, atins de calviție) în acord cu modificările interioare. Mereu, Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat – o salvează din mediul precar în care trăia,      se ceartă cu propriii săi părinți și devine medicul ei. Răspunde mereu de sănătatea și integritatea ei.

Originalitatea acestui film constă în răsturnarea perspectivei și relevarea adevărului: dragostea e întreținută de suferință pentru că el este pătruns de această monomanie – adevărat ecou al relațiilor toxice dintre părinții lor. Discursul inaugural despre Nietzsche și supraom (amintind despre frici și instincte) introduce și pregătește metamorfozarea lui Toma. Dacă la început, era viguros și mereu vesel și plin de viață, odată cu trecerea anilor, cedează unei bizare forme de caritate dusă în exces și se afundă în tăcere. Apoi, pierde din aplomb (și plete) picând în abisul din care-o scosese pe Ana. Transferul de forță fizică palpabilă devine o imagine similară celei a unor vase comunicante în care se distribuie nechibzuit otravă și dependență.

Ana, mon amour

Regizor: Călin Peter Netzer
Scenariu: Călin Peter Netzer, Cezar Paul-Bădescu, Iulia Lumânare (După romanul Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu)
Imagine: Andrei Butica
Decoruri: Mihaela Poenaru
Costume: Augustina Stanciu
Sunet: André Rigaut
Montaj : Dana Bunescu
Producători: Călin Peter Netzer, Oana Iancu

Distribuție

Mircea Postelnicu – Toma
Diana Cavallioti – Ana
Carmen Tănase – Mama lui Toma
Vasile Muraru – Tatăl lui Toma
Adrian Titieni – Psihologul
Tania Popa – mama Anei
Igor Caras-Romanov – Igor
Vlad Ivanov – Părintele Adrian

Durata: 2h05

De fapt, vampirismul mutual manifestat de Ana nu îi separă de la primele cadre fiindcă în prima parte a filmului Ana pare încremenită într-un mutism dureros. Structura narativă a peliculei ilustrează adevărata vindecare. Plasată între scenele cu divanul psihanalistului, romanța se tot reorganizează în funcție de memoria involuntară a lui Toma. Din această perspectivă, se justifică elipsele, iar nodurile traumatice se formează după asocierile de idei ale tânărului. De aceea, poate că momentele unei spovedanii la un preot ne reamintesc singurătatea pe care-adesea o resimțim. Răspunsul primit de la fața bisericească pune accentul pe necesitatea de a găsi calea Domnului și de-a evita condamnarea nefericirii. Concluziile finale de natură freudiană vor putea fi asociate cu nevroza amoroasă a personajului masculin și cu întreaga copilărie melodramatică a fetei sărace (Ana).

Mizând pe eleganța unui anumit tip de răceală, care șerpuiește printre emanațiile psihice, regizorul construiește o hoinăreală identitară în care o tramă evoluează între doi poli. Povestea încărcată de elipse și ambiguitate stimulează imaginația și-i oferă spectatorului libertatea de-a interpreta.

Realizat din tușe vii – Ana, mon amour rămâne un film emoționant care oferă imaginea generală despre dezordinea amoroasă, în care montajul cinematografic, voit haotic, ilustrează formele durerii atunci când te dăruiești cu totul pe tine celuilalt.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă.
Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC “I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.