O poezie dintr-o vreme când oamenii știau să-și bucure sufletul, iar sufletul știa să se bucure de viață…
Umblam cu pumnii-n buzunarele crăpate
Și chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, și-ți eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înșiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foșneau pe cer, încântătoare.Le ascultam, pe margine de drum șezând,
În serile acelea de septembrie, când
Simțeam pe frunte roua – vin amețitor,Și când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!Arthur Rimbaud
(20 octombrie 1854 – 10 noiembrie 1891)
Boemă (1870)
