Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Bizonii din Țara Baltagului

Nu, nu va fi mai bine

Poate că unora dintre cei care sunt astăzi studenți și elevi nu le va veni să creadă. Însă acesta este...

Continuare...


Powered by

Bizonii din Țara Baltagului

Mădălina Dumitrachede @
18 March 2018

Viforul.

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unui luptător, un antierou. Una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria Moldovei este privită de Barbu Ștefănescu Delavrancea în cheie shakespeariană, drama Viforul concentrându-se pe jocurile de culise, pe motivaţii ascunse, preponderent de natură personală,   cu răsturnări de situaţie spectaculoase.

Surpriză, mare surpriză – întâlnirea cu drama istorică în viziunea regizorală a experimentatului Alexandru Dabija: Viforul, spectacol montat la Teatrul Național din București. Sedimentate sub rocile multor secole de istorie – pofta de putere, invidia, lăcomia și ura – sunt “recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul regizor. Acesta a ales să prezinte o versiune (azi, mai greu digerabilă) a textelor lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și a unora din cartea populară Fiziologul (Dramaturg: Mașa Dinescu) alături de a doua parte a Trilogiei Moldovei/Viforul, cu scopul de-a trezi reacții, contextualizând și parafrazând, într-o stilistică postmodernă. Regizorul nu menajează pe nimeni și lansează provocări cu tentă religioasă (deliruri mistice, obiceiuri și ritualuri), legând puncte din scenariul dramatic de evenimentele prezentate în textele mai sus amintite. Bunăoară, vom avea parte de metafore scenice, dar și de scene de-o violență ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: etapa marilor decizii, conflictul dintre generații, inadaptarea la mediu, lenea de gândire și de acțiune, conformismul, plezirismul, hedonismul,   dar și de marea istorie a românilor. Spre deosebire de bunicul său, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă nesocoteşte sfaturile boierilor cu experiență, se înconjoară de petrecăreţi de vârsta lui, iar palatul domnesc ajunge să semene cu o cârciumă. Ba, mai grav, comparațiile celor din jur îi adâncesc complexele şi frustrările. Dominat de ambiții despotice, Ştefăniţă decide să-i elimine pe oponenţii săi din Sfatul ţării, dar și pe mai tinerii viteji. Încâlcite îi sunt şi iţele vieţii sentimentale, iar sfârşitul i se va trage tocmai de aici. În momentul în care acceptă să asculte de înţeleptele sfaturi ale soţiei, Doamna Tana, coborâtoare din neamul Basarabilor, simţindu-se răspunzătoare pentru binele ţării, aceasta se hotărăște să curme şirul nelegiurilor comise de Ștefăniță.

Imaginat într-o Moldovă din veacul al XVI-lea, într-o lume aproape mitică, dosită sub un cer plumburiu, Viforul începe și se termină cu huruitul și graba unui antierou, cu alură de copil răzgâiat, de-a măzgăli o suprafața luminoasă (proiecția video din fundal) cel care va rosti în final: “Cam albastru, Tano!”. Atmosfera de rău-agur este întregită de prezența celor două uși înnegrite care marchează, de obicei, camera pentru …evacuările fiziologice. Clasicele logouri masculin-feminin sunt înlocuite de o coroană albă sub care tronează o mustață. În bogăția de tablouri scenice puse la dispoziția spectatorului, regizorul utilizează un întreg sistem de deconstrucție cvasi-chirurgical pentru a denunța tarele actualului sistem politic, dar și unele hibe ale populației. Ţara/decorul se schimbă la fel de rapid ca şi vremurile tulburi pe care eroii din spectacol le străbat. Aparent, atitudinea directorului de scenă, ar putea fi socotită una iconoclastă (limbajul e, pe alocuri, trecut prin “refresh”) dar inovarea sa explorează un substrat tragic și își împinge personajele spre limita isteriei și grotescului, obligându-le la o violentă autodenunțare. De sub faldurile dramei istorice, directorul de scenă demască slăbiciunea și nesiguranța statului, jocurile de putere și raporturi umane depreciate, presimțite – aproape senzorial – pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean. Pe de altă parte, răspunde unor stări de spirit contemporane (și, în egală măsură, universale/Zeitgesit) din  ce în ce mai pregnante și pe care nu putem să le eludăm; așa cum și la Royal Shakespeare Theatre, Christopher Eccleston a transpus recent, pe scândură, piesa Macbeth, într-o viziune actualizant-contemporană, într-un întunecat thriller psihologic.

Homo ludens își reclamă cu tot mai multă vigoare drepturile, iar actuala montare nu admite fabula, ci – mai degrabă – parabola. Alexandru Dabija încorporează o estetică izbitoare, care rezonează cu actualitatea. Cadrul scenic invită la coborârea în istorie, dar cu dotările lumii actuale, așa se face că regăsim în locul gârliciului o scenă de spectacole («Concerte din Piață» sau defuncta «Cântarea României»), iar sub schela sa adăpostindu-se moldovenii, lavițele și mesele sunt împânzite de lumânări, iar femeile cară în scenă saci de nuci lesne de trosnit, viitoarele colive. În colțul opus, bărbații zac la adăpostul scenei “răpuși” de licorile din linia Cotnari – Berheci – Nicoreşti, iar tinerii osteniți («generația fulgilor de nea») de…lâncezeală. Antiteza, specifică dramelor de factură romantică, se regăsește și în poziționarea personajelor în colțuri opuse, precum într-o patriarhală bisericuță ortodoxă (femeile în stânga, bărbații în dreapta). Spațiul scenic oferă loc evoluțiilor actoricești susținute de comentariul sonor și de ecleraj (aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului – “bizonii” lui Ștefăniță îl împing în prăpastie pe frumosul Nichita). Când nu se întrec în lupte cu ciomege și baltage sau nu dănțuiesc (Coregrafie: Florin Fieroiu), manevrează “kendame” (linguri din lemn de care sunt prinse printr-o sfoară nuci), abuzând de un tic verbal la modă: “Ești bine ?”.

Propunerea regizorală este aceea a unor interpretări de forță. Oana ipostaziată de Ana Ciontea oferă toată gama de trăiri (de la duioșie până la visceral-paroxistic) și activează vocația actriței pentru gestul dramatic de undă romantică. Maturitatea i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească fatalitatea (porcușorul roz (!) – pe care îl poartă cu ea în delirul mistic – slobozește sughițurile orătaniei care-și ucide “părintele”/tutorele/formatorul). În Viforul, Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică. Astfel, trioul Ștefăniță-Mogârdici-Moghilă relevă performanțele de virtuozitate comică, mobilitate fizică și umor natural ale actorilor Marius Manole, Marius Rîzea și Alexandru Voicu (atât în scenă, cât și în filmul B&W de pe ecran). Însemnele virilității de odinioară (zimbrul) se transformă în mâinile acestor “copii mari” într-o simplă figurină (tip Lego) care ne-ar putea duce cu gândul la băutura energizantă Red Bull. Marius Manole realizează un Ștefăniță distinct prin specifcități, cu remarcabile schimbări de registru, umorul amar e o formă prin care răzbate neliniștita conștiință a eșecului (“Mai dă-l în gura mă-sii de sfânt, că era un pitic beţiv, un curvar şi-un criminal. Ăla chiar că a omorât nu ca mine”. Marius Manole întruchipează de minune un criminal dezechilibrat de propria-i mână, dar păstrează și-o aură de simpatie fiind un “ticălos  fără glorie” din categoria mijlocie. Complexul de inferioritate, precariatatea imaginii (raportată permanent la “Sfântul”), masculinitatea la graniță (gay – se iubește cu Irmsky ) și lenea de gândire îl aruncă în zona invidioșilor fuduli care-și ucid adversarii pe fundalul nevrozei.

Viforul

Autor: Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară)

Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuția:
Ștefăniță Vodă – Marius Manole
Niculina – Rodica Ionescu
Luca Arbore – Dorin Andone
Mogârdici – Marius Rîzea
Isac – Emilian Mârnea
Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader
Oana – Ana Ciontea
Doamna Tana – Ilona Brezoianu
Vornicul Carabăț – Dragoș Ionescu
Moghilă – Alexandru Voicu
Calotă – Mihai Calotă
Nichita – George Piștereanu
Unguru – Mihai Munteniță

Evoluția personajului întrupat de neobositul actor este susținută de echipa de actori ai Teatrului Național din București, cu interpretări nuanțate. Jocurile de lumini și penumbrele evidențiază ba istovitoare urcușuri, păienjenișurile comploturilor sau prăvălirile printre care rătăcesc eroii sau zbuciumul sufletelor lor. Tinerii Emilian Mârnea, Alexandru Voicu, Mihai Calotă și George Piștereanu portretizează tipologii variate, îmbinând mobilitatea fizică cu umorul natural în ceața atemporală, pe axa viață-ură-moarte.Viforul lui Dabija e o zicere cu tâlc despre starea nației. Deși narațiunea este fragmentată, firele se adună unul câte unul, iar detaliile întregesc acest puzzle, bine ticluit de întreaga echipă. Scenele violente, aproape naturaliste mențin tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’, iar experimentații actori din trupă creează adevărate filigrane. Cuvântul încârcat de înțelesuri e o unealtă în tumultoasa combustie spectaculară (“Cam prea mult albastru. Cam prea multă pictură. Cam prea multă făcătură şi prea puţine fapte”). Luca Arbore, ipostaziat de Dorin Andone, spiritualizează portretul de grup printr-o sobrietate naturală a recitativului, dar și datorită detaliului (voit) contemporaneizant – discreții ochelari de vedere. Vornicul Carabăț are impulsuri înalte, dar frânte sterp, Dragoș Ionescu este convingător în pasajele de zbucium pentru că el rămâne credincios unor reguli de conduită arhetipală (năvalnicul frustrat, Ștefăniță, îi pleacă mereu capul, trăgându-l de barbă). În această  frescă istorico-dramatică, întâlnim un destin emblematic al timpului nostru, ucis de corupția “metafizică”, iar intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste ne invită la reflecție. În rolul Doamnei Tana, tânăra Ileana Brezoianu pare o muceniță ortodoxă, coborâtă de pe frescele moldave, iar tonurile pure, amplitudinea gesturilor scenice, dar din privirea sa albastră răzbate un impuls de ambiție. Doar epilogul întoarce fața monedei și-o prezintă în postura bahico-tragică de criminală-izbăvitoare: “L-am omorât. Am salvat Moldova!”.

În Viforul, Alexandru Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică (alternarea imaginilor de pe Voroneț cu delirul pigmentat cu dansul can-can al Oanei, prinsă în mrejele nebuniei, asistată de curtenii lui Ștefăniță). Lăsând deoparte aerul de farsă defăimătoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Viforul este o satiră originală  și usturătoare la adresa societăţii contemporane.

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri