Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Barcelona

WebCultura: de două ori prezentă în topul articolelor de presă din 2013

Mulțumim! Articolul La revedere, pentru totdeauna se află pe locul 30 în “Top 101 posturi în presă în 2013”, iar...

Continuare...


Powered by

Barcelona

Bischin Maria-Roxanade @
13 March 2018

Contra-intenționalitatea ca ritmicitate a fațadelor clădite de Antonio Gaudí y Gasset.

Cunoscutul Antonio Gaudí y Gasset a fost un catalan asumat toată viața sa. Este o identitate pe care anumiți artiști o auto-declară ca pentru a aduce o congruență între opera creată în exterior (clădirile) și lumea interioară căreia ei aparțin. Cazul lui Gaudí este similar din acest punct de vedere lui Joan Miró. Nu putem să negăm că fațadele Barcelonei sunt vii datorită lui. În 1883, își începuse munca sa de arhitect, lucrând pe șantier, pentru că acest Gaudí, înainte de a crea arta, o experimenta, ceea ce poate face diferența mai ales în arhitectură, pentru că experimentarea creației îți poate aduce ție însuți ca artist semnificațiile a posteriori ale arhitecturii. De obicei, când construim, cunoașterea despre cum ar trebui să arate o clădire ne parvine în conștiință (în momentul procesului schițării) a posteriori, adică bazat pe experimentare. Pornind evident de la construcții matematice a priori, Gaudí le aduce și pe cele a posteriori ca derivate ale acestora.

Gaudí se va folosi din plin de formele și formulele arhitecturii spaniole, de stilul neo-gotic în combinație cu stilul mujahedin din arta islamică, un stil al formelor luxuriante, al voluptății neo-baroce, pentru că el reinventează formele barocului. Barocul pleacă de la ideea voluptății turnate în forme. Gaudí a creat singularitatea perfectă a mediului arhitectural, unicitatea fațadelor și a ferestrelor, o greutate aparentă a monoliților contra-balansată de substanțialismul exterior al îmbinării liniilor și al vectorialității acestora (uneori curbe, uneori verticale, alteori orizontale), ce se opune greutății clădirii-ca-întreg. În această dinamică a cum-ului creării clădirii apare contra-intenționalitatea. Dacă vorbim despre cum-ul procesului creativ, suntem deja intrați, din punct de vedere filosofic, în aria fenomenologicului manifestat în creație.

Ideea „contra-intenționalității” (Jean-Luc Marion : Paris, 1989) există vizibil în fațadele lui Gaudí. Sau, în traducere, construcția ar putea să existe și fără ornamentațiile excesive, după cum ornamentațiile excesive se opun în structura „devenirii” construcțiilor. Este ca și cum, undeva, la un anumit nivel, „devenirea” este obturată. Iată că deja putem vorbi și despre o fenomenologie a ideii de construire și de clădire a unei construcții.

Se pune problema dacă Gaudí se încadrează Art Noveau-lui. Există mai multe tipuri de stiluri Art-Noveau conform exegezei. El se va încadra stilului Art-Nouveau superior dedicat deceniului 1890-1900 conform clasificărilor lui Tschudi Madsen (Madsen: București, 1977). Art Noveau-ul gaudían nu a apărut din neant, după cum însuși Art-Nouveau-ul deține o geneză organică dintre baroc și neo-baroc. În acest sens mai putem consulta și „The Designs and Drawings of Antonio Gaudí” scrisă de George Roseborough Collins și Juan Bassegoda (Princenton, 1983). Gaudí a creat o osmoză a materialelor, heterocliticitatea dinamică a materiei lăsând loc multor interpretări filosofice. Putem spune că exită la el o lume a materialelor, o clasificare a acestora în specii. Termenul de „lume” trebuie înțeles în sensul său gadamerian pe tot parcursul citirii acestui articol.

Combinația dintre bucăți de ceramică și bucăți de faianță colorate diferit și dispuse în direcții diferite, au creat conjuncția perfectă dintre liniile verticale și cele orizontale. Este o percepție diferită a orizontalului și a verticalului, spre deosebire de cubiști. Anumite ornamentații cu precădere specifice Art-Nouveau-lui, dar preluate din filiera pur barocă, precum motivele vegetale și entrelác-urile (dragonii, șerpii) vor da o consistență operei sale. Zidurile exterioare sunt din materiale simple, precum piatră naturală de ocru combinată cu ceramică. Tocmai această forță a substanțialismului îl face pe Gaudí să își amprenteze tehnica printr-un ritm dictat de „contra-intenționalitate”.

Simplitate sau nu, opera sa se complică treptat în anumite ornamentații intenționat gândite. Barcelona înseamnă o comprehensiune a fațadelor prin „Casa Vicens” construită la 1883 și „Villa Quijano” construită între 1883-1886 sau, supranumită „El Capricho”, totuși, nu întâmplător! „El Capricho” este o structură solitară în interiorul unui plan și urmărea redarea volumetriilor, precum și a somptuozității barocului în stil mujahedin, în stil oriental. „La Finca Güell” (c.1884) este construită în cinstea patronului Eusebio Güell, un patron al unei fabrici de textile. „Sagrada Familia” de exemplu, respectă toate normele catedralelor neo-gotice și împrumută elemente din goticul lanceolat specific Țărilor de Nord. Are șapte capele și un transept în care se află tema Nativității și a Pasiunii. Gaudí nu a finalizat această construcție. Motivul scării în spirală este un motiv venit din filiera barocă. „Palatul Güell”, „Casa Batlló”, „Bodegas Güell”, „Casa Milla”, „Cripta de Colonia Güell”, „Parc Güell” impresionează prin linearitatea liniei ondulate, prin ornamentație și decorație, dar mai ales prin mozaicurile atent create și prin crearea anumitor tipuri de ferestre, precum ferestre desenate de către arcul tip parabolă sau ferestre supradimensionate în formă de picături de ploaie peste care s-au făcut inserții de vitraliu atent pictate, în culori atent alese, cu scopul suprem de a realiza conexiunea organică a omului cu fotonii, cu lumina de afară, din afara fațadelor.

Există două lumi, care își dau una alteia continuitate în fațadele lui Gaudí, lumea externă și lumea interioară, lumea simțurilor și lumea percepțiilor. Există fenomenul, există contra-intenționalitatea dintre interioritate și exterioritate, dar există unitatea lor ca „Lebenswelt” (lumea trăită a lui Dilthey). „Parcul Güell” este desăvârșirea spațiului baroc, deoarece barocul a fost o artă a grădinilor în aer liber încă din secolul XVII, a importanței acordate vegetației și a spațiului aranjat geometric, conform observațiilor Rosei Assunto. Teoretic se urmărește principiul unității din mai multe fragmente („unități de sens” ar fi spus Husserl). Grădina deținea un rol important în filosofia barocului, deoarece acolo toate formele se pot manifesta, toate formele „Lebenswelt”-ului, de aceea și Gaudí preia această idee pentru a crea spațiul manifestării lumii vii, a unei lumi ce depinde organic de lumină și pentru că, indubitabil, grădina este locul unde își fac apariția apele, apele stătătoare, apele curgătoare, fântânile arteziene. De aceea a trebuit creat un spațiu al exteriorului, pentru ca formele vieții să se manifeste- pământ, apă și lumină.

Gaudí a avut o viață dedicată arhitecturii, fiind un monstru sacru al fațadelor. A combinat diversele stiluri aducând operei sale o plusvaloare, a creat sinteza dintre acoperișuri și fațade, dintre exterior și interior. La 1854, Barcelona devenise un important oraș industrial, specialiștii vorbind de un adevărat boom economic apărut în Barcelona atunci. Tradiționalismul nu mai prea exista sau dacă exista lăsa loc inserțiilor moderniste. Catalonia se va reinventa prin fațadele de tip Art-Nouveau și de stil neo-gotic, cele două mereu fiind prezente precum o osmoză. Stilul gotic a fost mult mai mult decât o performanță artistică. A devenit un simbol politic. Gaudí însuși era un naționalist catalan convins. Lui Gaudí nu îi păsa întotdeauna de puritatea stilului în artă, el niciodată nu s-a dedicat în a imita perfect, dar a preferat să deseneze după principiul inspirației transpus asupra clădirilor. Recunoașterea oficială nu i-a venit niciodată atât timp cât a fost în viață, poate din acest motiv Gaudí se simțea dezamăgit de creația sa.

Arta sa era un protest împotriva industrializării orașului, împotriva inversării valorilor. Dacă analizăm evoluția sa, Gaudí are 4 perioade mari creative: perioada mozaicului, perioada gotică, perioada organic-barocă și perioada categoriei estetice a bizarului. Combinațiile de pietre aparent nefinisate cu bucăți de mozaic colorate fascinau la propriu. Cât despre gotic, Gaudí considera că nu întâmplător goticul este ceva ce există în natură, el este un transcendens leibnizian, o monadă:

Vrei să știi unde îmi găsesc eu inspirația? Într-un copac în poziție verticală. El își poartă ramurile sale și acestea la rândul lor, nuielele lor, și acestea, la rândul lor, frunzele. Și fiecare parte individuală a crescut armonios, magnific în fiecare moment. Dumnezeu a creat această parte. (Gaudí)

Iată deci, un gradualism ascendent în creația lui Gaudí, arhitectura fiind gândită și experimentată pornind de la formele naturale. Îi datorăm lui Gaudí reapariția arcului parabolic din „Palatul Güell” ce creează iluzia de alungire optică nesfârșită, în infinitezimal dacă ar fi să vorbim kantian. El a înlocuit arcul frânt sau ogiva cu arcul parabolic. Încrețiturile detaliate de la „Sagrada Familia” coincid cu încrețiturile dăltuite cândva de Gian Lorenzo Bernini, unul dintre inițiatorii barocului sculptural prin sculptura „Apollo și Daphne”. Putem vorbi de o întreagă dantelărie sculptată în piatră în stil berninian. Preia chiar și elemente din arhitectonica lui Francesco Borromini. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine. Oricât de fascinantă ar putea fi ornamentația, ea mereu va căpăta alte conotații atunci când o vom gândi ca raportată la tridimensionalitatea clădirii sau atunci când conștiința noastră va încerca să o facă să aparțină exteriorității, evitând interioritatea și unitatea celor două lumi. În cele din urmă, ornamentul va izbucni cu pasiune în afara clădirii, va crește ascendent precum spiralele, sau se va avânta ca să încolăcească pilonii clădirii. Stilul în sine manifestă tendința de învăluire, de a cuprinde și de a transforma obiectul, de a interschimba polivalențele acestuia, cu scopul precis ca materialul să devină o masă docilă subjugată ritmicității liniilor.

Ce ne rămâne a înțelege din arhitectura lui Gaudí? În nici un caz nu ne vor rămâne în minte doar fațadele, doar substanțialitatea exterioară și înfățișările lor. Ne rămâne tocmai această experiență a cunoașterii fundamentate pe însumarea unor elemente ce țin în fond de originea operei de artă: 1. tehnica și materialele, 2. construirea clădirii echivalentă procesului „devenirii”, 3. locuirea (ideea de spațiu) și 4. devenirea temporală a fațadelor- este în fond vorba despre un cvadruplu sens al operei de artă create de Gaudí și al Lumii barceloneze.

Despre autor

Bischin Maria-Roxana

Bischin Maria-Roxana

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri