Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Bărbatul condamnat la iubire perpetuă

RM, copilul fără minte

O metaforă artistică în Piața Presei din București. Pentru a nu intra în vreun conflict cu corporatiștii de la Roșia...

Continuare...


Powered by

Bărbatul condamnat la iubire perpetuă

Sorin Tudorde @
28 February 2013

Clive Wearing: cel condamnat să iubească veșnic, dar fără putința de a-și aminti ca este îndrăgostit.

Londonezul Clive Wearing suferă de o boală teribilă: un virus i-a afectat o parte din creier, “furându-i” toate vechile amintirile și capacitatea de a-și forma amintiri noi. Singurul lucru pe care și-l amintește este dragostea față de soție. Aceasta este povestea sa. O poveste care, unora, ar putea să amintească de filmul Memento. Doar că, fiind vorba de realitate și nu de ficțiune, lucrurile sunt cu mult mai dramatice. Și mai emoționante.

“Oare în acea noapte a simțit cum creierul îi dispare?”

Dirijor, tenor și muzicolog apreciat, Clive Wearing părea că are, la cei 46 de ani ai săi, o viață perfectă: cariera în cadrul BBC Radio 3 era în plin avânt, se înțelegea minunat cu cei doi copii din prima căsătorie și, în urmă cu un an, căsătorise cu Deborah, femeia pe care simțea că o iubește cu întreaga ființă. Și nimic, dar absolut nimic, nu prevestea tragedia care avea să îl lovească cu doar o lună și jumătate înainte de ziua sa de naștere. Iată cum istorisește Deborah cele întâmplate în acea noapte.

Clive nu avea nici cea mai mică ideea că marți, 26 martie 1985 va fi ultima sa zi în care a avut un gând conștient. Oare în acea noapte a simțit oare cum creierul îi dispare? Dacă a fost așa, de ce nu m-a trezit? Până dimineața nu mai era capabil să răspundă unei întrebări simple sau să-și amintească numele meu. Doctorul a spus că este vorba de o gripă care, împreună cu lipsa somnului, îi cauzează o stare de confuzie. I-a luat temperatura – avea 40 de grade – și i-a prescris somnifere. “Nu e nevoie să rămâi acasă”, mi-a spus. “Pastilele astea îl vor adormi buștean vreme de opt ore. Du-te la muncă.”

M-am dus la muncă. Seara, când m-am întors, patul era gol. Pijamaua zăcea mototolită în mijlocul cearșafului. L-am strigat, alergând de la un capăt la altul al casei, simțind că s-a întâmplat ceva.

“Nu sunt bolnav niciodată”, obișnuia să spună Clive. Și niciodată nu era. Apoi, dintr-o dată, a fost. Dar spre deosebire de o boală normală, aceasta este rară și meschină. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu el – nici taximetristul care l-a găsit bântuind noaptea pe străzi, nici polițistul care, folosind adresa de pe cartea sa de credit, a dat de numărul nostru de telefon și m-a sunat.”

Un virus pe care îl poartă cei mai mulți dintre noi

Când am ajuns la spitalul St Mary din Paddington, medicii au crezut că era pe ducă. Doar că nu au spus-o direct: mi-au spus ce cred ei că are și au adăugat rata de mortalitate. Nu am știu dacă acest procent înseamnă probabilitatea de a trăi sau o probabilitatea de a muri și nici nu am vrut să întreb. Diagnosticul a venit 11 ore mai târziu: un virus provocase găuri în creierul lui Clive, făcându-i amintirile să dispară.”

Clive Wearing a fost diagnosticat cu encefalită herpetică, un virus care în stare latentă, se ascunde în organismele celor mai mulți oameni. Când și când, pe neașteptate, virusul se trezește la viață și, în loc să se îndrepte spre gură se îndreaptă spre creier, distrugându-l înainte ca oricine să își dea seama că se află acolo. Zona care este distrusă complet este hippocampusul, structura responsabilă de formarea memoriei.

Condamnat la iubire perpetuă

Când medicii au reușit să-și dea seama ce are, din întreaga viață a lui Clive mai rămăseseră foarte puține lucruri. Știa, de pildă, că are doi copii dintr-o altă căsătorie, dar nu putea să-și amintească numele lor. Știa cum se numesc unele tipuri de mâncare (friptura de pui, de exemplu), dar nu putea să le asocieze cu vreun gust, pentru simplu fapt că uitase aceste gusturi. Și, mai ales, știa că este îndrăgostit: de fiecare când își vedea soția se bucura din toată inima, chiar dacă uneori crede că nu a mai văzut-o niciodată, alteori că nu s-au mai văzut de ani de zile sau că ea tocmai a revenit din camera alăturată pentru a aduce un pahar cu apă.

“Clive era constant înconjurat de străini, într-un loc străin, fără a-și putea da seama unde se află sau ce i s-a întâmplat”, își amintește Deborah. “Să mă poată zări era mereu o mare ușurare: să simtă că nu este singur, să simtă că încă îmi pasă, că îl iubesc, că eram acolo. De fiecare dată când mă vedea, dădea buzna spre mine, îmbrățișându-ma, gesticulând, chicotind, râzând: «Aș fi crezut că am murit dacă aș fi putut avea vreun gând».”

Viața într-un abis

Clive Wearing a rămas cu incapacitatea de a-și forma noi amintiri: memoria sa poate cuprinde doar ultimele secunde de viață (între 7 și 30 de secunde, mai exact), astfel încât, în timpul unei fraze dintr-o conversație, uită complet fraza care a precedat-o. Întreaga sa viață este formată dintr-un șir nesfârșit de “retreziri”: la fiecare 20 de secunde devine conștient de sine, pentru extrem de scurtul interval în care memoria sa poate înmagazina “adevărata viață”.

“Dacă dispar de lângă el, impactul revenirii mele – după un drum la baie sau o discuție cu asistenta – este la fel de mare ca atunci când m-a văzut pentru prima dată în acea zi: Clive simte că trăiește într-un abis și, brusc, fără vreo avertizare prealabilă, eu, soția sa, apar din neant lângă el. Uneori mă privește căutând să vadă dacă îmi dau seama că este treaz, că este viu, că îmi dau seama că mă vede cu adevărat. «Pot să te văd!», mă anunță triumfător. «Pot să văd totul foarte clar acum!»”

August 1985: “Cât timp a trecut?”

August 1985: discuție între Clive și Deborah.

– De cât timp sunt bolnav?
– De patru luni.
– Patru luni? Vrei să spui PATRU?!
– Patru.
– Ei bine, am fost inconștient tot acest timp. Cum crezi că este să fii inconștient vreme de… cât timp?
– Patru luni.
– Patru luni! Patru luni întregi?! Adică PATRU?
– Patru.
– Nu am auzit nimic, nu am văzut nimic, nu am mirosit nimic, nu am simțit nimic, nu am atins nimic. De cât timp?
– Patru luni.
– …patru luni! E ca și când aș fi fost mort. Nu am fost conștient în tot acest timp. Cât timp a trecut?

Iulie 1985: “Perfect treaz. Pentru prima dată.”

La insistențele lui Deborah, Clive a început să scrie într-un jurnal, notând ceea ce ea îi sugera. Pe 7 iulie 1985, însă, avea să scrie primele sale cuvinte spontane: “Acum sunt în totalitate perfect treaz. Pentru prima dată.”

A fost, probabil, pentru prima dată când a putut să-și articuleze starea în care se află. Însă, abia așternut pe hârtie, gândul a dispărut. Iar când Clive s-a “retrezit” și-a scos pixul din buzunar și a dorit să noteze în jurnal faptul că este conștient. Și, văzând că mai notase asta, a crezut că vechea însemnare a fost făcută în răstimpurile de inconștiență. Așa că a șters “în totalitate” și a trecut deasupra cuvântul “aproape”, a sters și cuvintele “prima dată” și a scris ceea ce abia acum i se părea a fi adevărat: “Acum sunt în totalitate perfect treaz. Pentru prima dată.”

Și tot așa, la nesfârșit, din două în două minute…

“Poți să-ți imaginezi o noapte care durează timp de cinci ani?”

“Poți să-ți imaginezi o noapte care durează timp de cinci ani? Fără vise, fără plimbări, fără atingeri, fără gust, miros sau văz, fără sunete și fără auz, fără absolut nimic. E ca și când ai fi mort. Am ajuns la concluzia că am fost mort”, i-a spus Clive soției sale, într-unul din momentele sale de luciditate. Apoi uita din nou totul. Și, pentru o clipă, era din nou conștient de faptul că trăiește. Că este viu.

Muzică și iubire

În decursul timpului, Deborah avea să afle că nu doar dragostea rămăsese vie în mintea lui Clive, ci și muzica: pentru că fusese dirijor aproape o viața întreagă – și, prin urmare, era obișnuit cu spațiile mari – capela bisericii din cadrul spitalului era un loc pe care îl vizitau adesea. Aici, cu totul întâmplător, Deborah avea să afle că soțul său încă știe să citească perfect o partitură, să cânte la pian și să dirijeze. Și aceasta în ciuda faptului că el nu îți amintește să fi avut vreo educație muzicală. Și chiar dacă atunci când dirijează și muzica se oprește, Clive uită că în urmă cu doar un moment dirija, iar mâinile, rămase în aer, încep să-i tremure spasmodic.

În 1993, după opt ani de chin, Deborah a intentat divorțul. A vândut casa din Londra și s-a mutat la New York în încercarea de a-și continua viața. A continuat să țină însă legătura cu copiii lui Clive. Și să-l viziteze în răstimpuri. S-au scurs astfel nouă ani. Nouă ani în care Clive nu a știut nicio clipă că a divorțat, noua ani în care nu și-a dat seama că vizitele lui Deborah erau mai rare și nouă ani în care s-a bucurat cu aceeași intensitate de fiecare dată când o vedea. Și astfel se face că, în 2002, Deborah, sprijinită de întreaga familie a lui Clive, a decis să se recăsătorească. “Ce-ar fi să ne reînnoim jurămintele?”, l-a întrebat. Iar lui i s-a părut o idee grozavă.

“Să vii aici în zori. Să vii cu viteza luminii.”

Deborah și Clive sunt astăzi din nou soț și soție: “în afară de iubirea sufletească nu avem nimic care să amintească de o căsnicie obișnuită. Nici măcar să petrecem noaptea împreună nu este posibil de vreme ce el se trezește în mod constant, de mai multe ori pe oră, întrebându-se cine ar putea fi forma din patul de alături”.

După aproape 30 de ani de la accident, nimeni nu mai vrea să-i răspundă la întrebarea cât timp a trecut?. Iar personalul medical s-a obișnuit să numească momentele de inconștiență morțile lui și să le înregistreze, sec, în fișele spitalului.

Însă ea îl vizitează în fiecare zi. Iar acum știe că în casa din cadrul centrului de recupare în care locuiește este într-un loc al său, iar ea undeva, afară. “Când vii?”, o întreabă mereu. Iar dacă ea ezită să îi răspundă, el o asigură că totul este în ordine, că înțelege că ea trebuie să facă și alte lucruri. Dar adaugă mereu: “Să vii aici în zori. Să vii cu viteza luminii”.

“Într-o zi, chiar am ajuns în zori. Am condus pe străzile aproape goale, în speranța că voi fi acolo când se trezește. Dar când am ajuns în fața ușii, el era acolo, deja treaz, iar eu eram prima persoană pe care a văzut-o. Și s-a bucurat și a bătut din palme și m-a invitat în sufragerie.

– Ochii mei tocmai s-au deschis, mi-a spus. Pot să văd totul normal, pentru prima dată.
– Iar eu sunt aici!, am spus.

Mai târziu, când mi-a făcut cafea, știa unde sunt cănile și unde este ținut laptele. Iar apoi l-am luat la o plimbare cu mașina, iar când ne-am întors a recunoscut locurile, și-a desfăcut centura de siguranță și s-a oferit să deschidă porțile casei. Și seara, la plecare, a venit să-mi spună la revedere și nu bine ai venit.

– Să nu uiți că te iubesc, i-am spus.
– Nu aș putea să te uit niciun minut, mi-a răspuns. Nu suntem doi oameni, ci unul singur. Tu ești rațiunea de a fi a bătăilor mele de inimă, iubita mea. Te iubesc pentru întreaga eternitate.

Sosită acasă, l-am sunat pentru a-i spune că am ajuns cu bine. Dar el deja uitase că am fost acolo.

– Când vii?, m-a întrebat. Te rog să vii cu viteza luminii!
– Tocmai am ajuns acasă venind de la tine, i-am spus.
– Aaa, da? Bine, să vii în zori, atunci…”

(Sursa: Deborah Wearing- Astăzi, pentru totdeauna: un jurnal al iubirii și al amneziei)

Despre autor

Sorin Tudor

| Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

    Comentarii
  1. Asdfggh

    Felicitari pentru articolele acestea superbe! In perioada in care toate ziarele sunt pline de articole despre "vedete" care au facut cine stie ce lucruri "interesante", aici gasesti ceva de calitate, interesant si folositor 🙂 Multumesc.

  2. tecsan

    Impresionant

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.