Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Atunci și acum

Între mândrie și destin

Câteva gânduri despre România. “De un număr mare de ani, eu nu mai locuiesc în România. Sigur, vin destul de...

Continuare...


Powered by

Atunci și acum

Cosmin Neidonide @
2 October 2017

E vital, din când în când, în miezul zilei, să ne permitem luxul unei detașate contemplări, aruncând o privire senină asupra evenimentelor și asupra lucrurilor din viața noastră, înțelegând că se poate trăi frumos, elegant și firesc, bucurându-ne de simplitatea policromă a vieții în mijlocul celor mai anodine activități. Fiind într-o continuă schimbare, într-o trepidantă și năucitoare viteză, ne scapă, literalmente, printre degete, mirajul devenirii noastre, a lecțiilor cristalizate și asimilate în timp.

Fără un stop cadru pe ceea am fost și pe ceea ce suntem, este ca și cum am evita să ne prezentăm la seminarul propriei noastre vieți. În spiritul acestei idei, arunc o privire asupra înțelegerilor mele de acum 20 de ani.

Aș vrea să am suficientă înțelepciune și finețe a scrisului încât să pot cuprinde în cuvinte bucuria unor mici lecții de viață.

La 20 ani speram că voi schimba lumea, acum, cu 20 ani mai târziu, sper să nu fiu schimbat de lumea în care trăiesc.
La 20 de ani credeam că orice refuz, orice obstacol, orice supărare este o tragedie, acum, privind în urmă, îmi dau seama că cel mai mult am învățat din propriile căderi.
La 20 de ani căutam răspunsuri la toate întrebările, acum știu că cele mai importante întrebări rămân, în cele din urmă,fără răspuns ori că tăcerea este și ea un mod de a răspunde.
A trebuit să împlinesc 40 de ani pentru a înțelege că nu trebuie să înțeleg totul.
La 20 de ani căutam perfecțiunea în orice, acum mă las sedus de mirajul nedefinit al stângăciei umane și de farmecul discret al imperfecțiunilor.
Când aveam 20 de ani, credeam că femeile de 40 sunt prea bătrâne, acum descopăr cu nedisimulată uimire cât farmec dumnezeiesc pot avea, cât de multă tandrețe pot oferi, cât de atrăgătoare sunt cu zâmbetul lor cald și radiant.
La 20 de ani mi se părea că cea mai mare virtute a unui om este inteligența sa, acum cred că cea mai nobilă calitate este bunătatea.
La început, cam pe la 20, priveam totul în alb și negru, acum înțeleg că există un strop de durere în fiecare răspuns “sunt bine”!

Eram, în urmă cu mulți ani, atras de lucrurile sofisticate ale vieții, acum mă bucur de cele trecătoare și simple, lumina caldă a soarelui asfințit, ochii iubitei, regăsindu-mă în lumina lor, îmi sunt îndeajuns, ca și cum, iubindu-mă, Dumnezeu mi-ar trimite toate astea.
La 20 de ani, așa îmi imaginam, că având copii, le voi da cele mai importante lecții despre viață, acum, înainte de a transmite orice lecție copiilor mei, caut să mă asigur că am asimilat eu toate lecțiile lor.
Credeam că lacrimile, atunci când le avem, sunt însemne ale tristeții, acum știu că poți plânge și de bucurie. Lacrimile nu sunt o deficiență, râsul nu e mereu senin. A fi bun se traduce, de multe ori, prin efortul seninătății de a înțelege lacrimile.
Credeam că a fi fericit însemnă a avea de toate, acum știu că nu te poți numi nicicând fericit dacă nu ești sensibil la nefericirea altora. Tot acum înțeleg că fericirea nu există în formă continuă, fiind, mai degrabă, o colecție a momentelor în care am știut să zâmbim, să ascultăm, să iertam etc.

La 20 de ani, credeam că a te îndrăgosti, este pentru totdeauna, promițând iubire veșnică iubirii mele de atunci.Acum știu că a te îndrăgosti este, într-adevăr minunat,însă orice ai face, este perisabil. Sunt mai temperat cu promisiunile. Aleg să spun poezii, ele sunt ca și dragostea,proaspete mereu și mereu perisabile.
La 20 de ani voiam, în orice dispută fiind, să am dreptate, acum prefer liniștea în schimbul dreptății cu orice preț.Așa mi se părea, că dacă nu ai darul vorbirii ești pierdut,acum spun că ești pierdut dacă pe lângă darul vorbirii nu ai și darul tăcerii.
Visam să fiu mereu delicat ca un prinț și grav ca un cărturar. Nu mi-a reușit, dar sper acum să pot percepe întorsăturile vieții cu înțelepciune, fiind, spre bătrânețe nu atât un senior al rațiunii, cât mai ales un senior al inimii.

Există un moment când trebuie să înveți, având suficiente rezerve de cumințenie și uimire, să convertești orice neajuns al vieții într-un prilej, și, în mod paradoxal, să te poți simți mai tânăr nu atât prin frăgezimea trupului cât mai ales prin suplețea minții de a nu complica peste măsură lucrurile, bucurându-te de viață cu toate scăderile ei.

Despre autor

Cosmin Neidoni

| LinkedIn | Facebook | De același autor

Nascut in Timisoara in 8 Martie 1975. Absolvent de filosofie, freelancer in domeniul traducerilor, scrie proza scurta, eseuri si poezie. Carti publicate: Scrisoare catre fiul meu, Das Schattenspiel. In pregatire: Viata la 40 de ani.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.