Cenaclul

Îţi mulţumesc bunică bună, Mi-ai bucurat copilăria, Şi anii de apoi, Cu chip blajin, Cu par cărunt, Zâmbet senin. O bunătate-adâncă, Cum rar mai întâlneşti, Optzeci de ani ai strâns-o, În inima-ţi frumoasă, Prin gesturi, 

Dimineaţă verde Cine nu te vede Coboare-n pământ Să se nască iară ‘n flori de primăvară! Sfântă Dimineaţă Vin să fac cu tine Jurământ de viaţă Cu inima coş, Să adun în ea Floarea-nţelepciunii Fur 

Când vei pleca, o uşă se va închide asemenea unei lespezi de mormânt peste sufletul meu, înveșmântându-mă cu întunericul gros şi rece al nopţii albastre dar… Poate, rămâi nu pentru a închide o uşă în 

Cerul se-apleacă peste ochii tăi, Laşi pleoapele să-ţi cadă obosite Şi în tăcerea tumulară a nopţii Începi să ticluieşti albastrul infinit sub gene. Nu te-ntristezi şi nu mai spui nimic, Laşi lumea mută să admire 

Stă ghemuit pe-o bancă, Impins de frig si tremurând, Doar privelistea-l mai poarta Prin ale frumusetii lumi de gand. Merg altii instariti, se poate, Cu capul si coloana dreaptă, Iar saracul de bancă stă, socoate, 

Urma mâinii tale mi-a rămas pe frunte, Caldă și senină așa cum ești tu, Se deschid în mine întrebări mărunte, Teama de dezastru închisă-ntr-un nu. Când iți stau alături se oprește timpul, Gândurile pleacă, nici 

E poate Pentru ca sufletele mele nu au nume, Ci doar trupuri Plutind in absolut anonimat Vise exterminate in care mi-am lasat Carnea si sangele si oasele Frante in gesturile reculese Ale lumii negate Inapoia 

Promite Nu numai mie Ci lumii întregi Că vei trăi Ca păsările primăvara Pe la ora șase în zori Chiar și atunci Când nu e îngerul Păzitor prin preajmă. Consideră că Dumnezeu Are ajutoare De 

Sunt cea mai frumoasă femeie din viaţa ta braţele-mi curg Şi miros a primăvară Nu mă întâmpla doar azi în tăcerea dreaptă Începe dorul să-ţi împletească gândurile În coşuri de cireş dulce Şi mărul ah 

Ce-ar fi sǎ taci când eu te chem… Şi doar sǎ vii agale-n pas În liniṣtea serii popas Copii-adorm frânţi într-un ceas… Sǎ te primesc într-un abis Al scrierilor-n cǎrţi promis. Ce-ar fi sǎ taci 

Stații galactice imense ne despart, Neîncăpătoare în timpul lor umil, Autobuzul, mirat, a staționat Și lumea toată apune-ncet, subtil... Tu nu m-aștepți, dar eu de când pe tine... Mi-am prins și luna-păr, dar nu mă 

Cum poate fi viața fără ea? fără prezența ei, fără atingerea ei, fără mângâierea ei… Atingându-te nu de trupul ei, de pielea ei, ci, mai mult de viața ei, cu gândurile ei, cu prezența și 

Acoperă-mi, iubito, cu palmele tot părul, E prea aproape cerul în care rătăcim, Mai zi-mi minciuni de parcă am ști tot adevărul, Avem destule vreascuri, tăceri destule știm. Mai povestește-mi, dragă, ce faci când ești 

Din vorbele cu care am pus in noi iubirea, Azi, ne-a rămas amara si crudă, nevorbirea. Ne despărţim săraci, neputincioşi în toate, Nici mâna să salute de-ar încerca, nu poate. Si grele-s ale noastre priviri