Cenaclul

Ce dacă azi pe strune cântă gerul și pe ferestre-s zeci de flori de gheață! Curând s-or duce babele... Prierul va umple lumea iarăși de verdeață, de muguri și de triluri hotărâte să facă orice 

În palma tatălui meu am aşezat o inimă greu încercată, trecută prin focul patimilor, plătind crunt vama tristeţii. Pulsa rănită, scufundată în frigul sălbatic al tăcerii, în adâncul anilor, crescută cândva în spirale din prima 

Mi-e dor de tine-n tropotul sălbatic al orelor ce mânjii îmi strunesc, În urma pe grumaz ce-n treacăt luna la trap mă îmboldește să visez, În aripile stelelor apuse mi-e dor de tine prințul meu 

Amice, mi-e seară târzie-n albastru, Troiene de dor m-au nins pe cărări Și lacrimi au curs ades în mirări, Schimbându-mi speranțele pe un piastru. Plecat-am în dor precum un sihastru, Când gheare de foc născut-au 

Mă cheamă un glas înapoi tocmai când traversam gândul spre tine, mă-ntorc la mine din nou să caut ploile care plâng, luminile care aud şoapte divine. Îmi pun ochelarii să pot să te citesc mai 

Te rog Iubire, să ții Timpul în loc. Spune-i o poveste despre noroc, Recită-i o poezie de dragoste, să nu-i reziste, Folosește-ți toate ideile fanteziste. Găsește tu ceva, să nu mai poată pleca, Să stea 

Iubește-mă și când nu mă-nțelegi, și când nu prea vorbim aceeași limbă, și când te pun de vânt să mă dezlegi, și când surâsu-n lacrimă se schimbă… Iubește-mă cum sunt: și luminoasă, și veselă, și 

Întinde-ți mâna peste ape Să o mai strâng, Să o sărut, Să-i simt parfumul și căldura, Să-i trec, Din buzele-mi, Arsura Pe care-o au din vremea care A devenit, treptat, trecut. Și de-oi putea, pe 

voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea, de cea prea iubită înaintea mea? vei putea tu să mă ștergi vreodată de el, de cel care mi-a fost peste ceilalți altfel? de cei care 

Știu, că nu este ușor să fii femeie. Ai vrea tot timpul să desenezi curcubeie, Să umpli cerul, cu viu colorate zmeie Și să înconjori Pământul cu trandafiri albi, din a sufletului tău scânteie. Zi 

Din negura acestui veac Pășește fiul hâd, pribeag Ce umblă-n ale sale tot mereu Crezând că el e unul dumnezeu Și se încrede în a sa putere, Își face crez adesea din himere Și-și uit-adevărata 

Treptat, Din cuvânt se prelinge Lumea mea toată, Ca dintr-o lacrimă Mai grea, Mai adâncită ca oricând În a sa soartă... Tăcând, reverberează în Mine amintiri Iluzorii, Ca dintr-o altă viață Ca dintr-o altă uitare- 

Mi-a șoptit încetișor Vânticel albit în zbor Cu fulgi jucăuși de stea, C-a sosit pe-aripi de timp Basmul zugrăvit cu nea. Babe din alt anotimp, Îmbrăcate repejor Cu zăpezi și ochi de nor Au croit 

Știi, fluturii albaștri plâng și ei Cu lacrimi care-ncep o viață nouă Sub forma picăturilor de rouă. Sunt triști atunci când stropi de ploaie, grei, Lovesc în aripi cu gravuri măiastre, Întunecând sclipirile albastre. În 

În valsul acesta, iubite, Îți poartă lumina prin pași Și-mi scrie pe timp un răvaș Cu inimi în cerc alipite. Conjugă-mi iubirea sub cerul Adânc înstelat și senin, Odihnă să-ți fiu și alin Când nopți