Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Ambasadori prin tatuare

Rochia pentru twitter

În timp ce o porți, mesajele pe care le scrii pe twitter apar imprimate pe rochie, în jocuri de lumini....

Continuare...


Powered by

Ambasadori prin tatuare

Octav E. Popade @
25 June 2013

Băieții de la Tilburg Cowboys în colaborare cu băieții și fetele de la Festival Mundial au pus în mișcare de ceva vreme proiectul Human Rights Tattoo.

Să vă scap de o alunecare prin click într-o gaură neagră internaută: Tilburg Cowboys sunt trei artiști olandezi care formează un “colectiv artistic multidisciplinar” pentru “proiecte culturale fresh”, Festival Mundial e un mix anual de muzică, teatru și arte vizuale, iar Human Rights Tattoo e un proiect în care oameni ca mine și ca tine, oameni care se trezesc dimineața și papă ouă, oameni care nu sunt fugăriți cu pușcoace, oameni care fac în linii mari ceea ce vor și au diverse perechi de pantaloni pentru diverse ocazii, așa oameni decid să își tatueze, care pe unde, o literă din Declarația Drepturilor Omului. Poți alege fontul, litera nu.

Când am citit despre proiect în ziar, mi-am adus aminte de un CD cu Eminem pe care l-am avut când eram prin liceu. Țin minte că avea o copertă enormă, un fel de ghid cu imagini și versuri. Casetofonul nostru Aiwa a învârtit și a zgâriat acel CD până într-o zi când domnul Eminem a explodat cu un bubuit sec în mijlocul unei melodii, înțepenind iremediabil ușița pe care intrase. Casetofonul a aterizat direct la gunoi, coperta am păstrat-o. Într-una din poze, Eminem avea un tatuaj imens pe mâna stângă, ceva până la jumătatea brațului, cumplit, o alegorie indescifrabilă cu monștri, o artă neagră, turbată, ca toată lumea care era împotriva lui Eminem, mă gândeam eu, din nimic altceva dacă nu din pură câinie, om contra om etc. Eram impresionat.

Astăzi tatuajele și-au mai pierdut din efect. Un semn chinezesc care reprezintă puritatea ici, o sabie care străpunge o Biblie înfășurată în spini colo, numai cine nu vrea nu își face tatuaj. Făcutul de tatuaj rămâne însă o expresie a propriilor neliniști. Nu pentru că asta este (mi-e greu să-mi imaginez omul cotropit de o idee într-atât de clară încât singura alinare îi pare tăbărîrea într-un salon pentru o reprezentare definitivă în piele), ci pentru că astfel e văzut.

Când am aflat însă că șase mii de oameni plănuiesc să-și tatueze en bloc litere dintr-o carte fără de care pot atinge liniștiți senectuți admirabile, cu nepoți și asigurări medicale, n-am putut să nu mă întreb cum de un așa proiect poate avea sens și entuziaști. Dacă într-o dimineață de joi cititorul e abordat în tramvai de un nene care-i propune să devină, prin tatuare, “ambasador al drepturilor omului”, fie nenea cât de artist, probabil că ar fi trimis la plimbare, cu varii forțe ilocuționare. Acum cititorul să-și imagineze că oamenii aceștia au stat la coadă pentru a primi M-ul sau R-ul sau A-ul cu pricina. Unii dintre ei, supărați că n-au mai apucat, au promis corespondenților presei locale să mai încerce în zilele ce aveau să urmeze, adăugând că e OK, nu sunt tocmai supărați, tatooist-ul e și el om, nu locomotivă – asta am adăugat-o eu. Tatooistul nu poate face 60 de tatuaje într-o zi.

Și-atunci, ce ne putem întreba după revenirea din brioșe proustiene cu Eminem este următorul lucru: Prin ce mecanisme capătă înțeles un așa act? În ce condiții a-ți tatua o literă pe gleznă înseamnă nu mai mult decât o teribilă lipsă de inspirație și în ce condiții a-ți tatua aceeași literă pe gleznă înseamnă a deveni ambasador al drepturilor omului? Trebuie să existe un anumit ritual, o ceremonie chiar, în care condiții pre-stabilite să fie îndeplinite. De pildă: Multă vreme, începând cu perioada când eu și sora mea eram la grădiniță până târziu în școala generală, ai mei au plătit o doamnă de la parter, Tanti Coleș, să urce zilnic câteva etaje și să facă ceea ce eu și sora mea puteam evident foarte bine să facem, e.g. … patul. Această retina era consecința unor experimente în urma cărora s-a dovedit că eu și sora mea eram niște beșnițe irecuperabile a căror puturoșenie nu putea fi răscumpărată decât de nesecata hărnicie a unei menajere. Acum, dacă Tanti Coleș își deschide în Piața Chibrit un butic de învestire a cetățenilor dreptaci și săgetători cu titlul de ambasadori ai drepturilor omului, tot ritualul va eșua cert. Dar de ce?

Pe la jumătatea secolului trecut, câțiva filosofi au hotărât să pună cu toată seriozitatea întrebări de genul acesta. S-au întrebat de exemplu ce anume face dintr-o promisiune o reușită, ori care sunt circumstanțele în care spargerea unei sticle de șampanie de pupa unei nave constituie un botez. Unul din promotorii acestui gen de studiu a fost englezul John L. Austin, cunoscut în special pentru delicioasele prelegeri “William James” publicate postmortem cu titlul How to do things with words (1962).

Metoda lui Austin este simplă: pentru a vedea cum funcționează un act, actul de vorbire de pildă, trebuie să investigăm foarte atent situațiile în care actul respectiv nu funcționează. Dacă intuiția noastră, a utilizatorilor limbii, ne spune că un act de vorbire (o promisiune, o întrebare, o aserțiune, o numire în funcția de ambasador în rangul Coleș) este nereușit, atunci trebuie să existe una sau mai multe reguli „dedesubt” care să excludă actul respectiv. Cu alte cuvinte, dacă a promite mamei tale că îi spargi vaza preferată nu este, intuitiv, o promisiune (decât dacă ești Stewie) atunci trebuie să existe acolo o regulă care să spună, în linii mari, Pentru ca promisiunea să fie reușită, persoana căreia îi este promis x trebuie să dorească x. Altfel, promisiunea e de fapt o amenințare. Din nou, dacă un tânăr îi promite prietenei sale în fiecare săptămână că nu o va părăsi, sigur promisiunea devine suspectă – deși suspectă în alt fel decât promisiunea diabolică a lui Stewie. Orișicum, vom deduce de aici că există o regulă care spune, în linii mari, Pentru ca promisiunea să fie reușită, trebuie să nu fie de la sine înțeles pentru participanți că ceea ce este promis se va întâmpla oricum. Altfel, promisiunea e redundantă. Această metodă a fost mult elaborată și dusă mai departe de lingviști ca John R. Searle, Kent Bach, Robert Harnish, Francois Recanati și alții, iar azi putem vorbi despre teorii ale actelor de vorbire.

Acum să ne întoarcem la tanti Coleș care învestește ambasadori ai drepturilor omului în Piața Chibrit. Ce e în neregulă aici? Altfel pusă problema: De ce băieții de la Tilburg Cowboys pot (sau par că pot) produce acte semnificative, acte de tipul “M pe gleznă înseamnă Te declar ambasador al drepturilor omului” dar tanti Coleș a noastră – nu?

Răspunsul, cred, trebuie căutat în argumentarea din spatele actului respectiv. Un act este „oficial” dacă și numai dacă există măcar un soi de poveste în spatele lui. În mod ideal, povestea se repetă până devine o instituție, iar instituția stăruie datorită capacității de a produce actul respectiv. De exemplu, instituția școlii nu este altceva decât continua învestire a unor oameni cu dreptul de a spune celor mai tineri cum stă treaba cu legea paralelogramului și Pacea de la San Stefano. Dacă ne vom întreba ce înseamnă zecele din carnet sau absența din catalog, ne vom vedea nevoiți să facem referire la convenții din cadrul instituției. Însă nu toate poveștile se transformă în instituții. În cazul nostru, “M”-ul pe gleznă atestă o învestire datorită unei simple povești bine argumentate. O poveste inevitabil metaforică:

[We] are going to tattoo the complete Declaration of Universal Human Rights with the full 6773 characters on 6773 human beings around the world. Why? Universal Human Rights mean that the Human Rights apply to every single living human being. There are no exceptions. You might think that these 30 rights are commonly known by everybody, but that is far from the truth. It is impossible to respect and protect these rights if they are not known. That’s why!

The Human Rights Tattoo project is an art project to create awareness and underline the importance of Human Rights. Having a letter of the Human Rights Declaration means you are reminded of yours and everybody else’s rights. It is a way of putting your signature under the Declaration of Human Rights only this time a piece of the document is signed on you. You will carry it with you. For the rest of your life.

Cititorii care au strâmbat ușor din nas la auzul ideii proiectului se vor simți confirmați în intuiția lor. Povestea, cea care ar fi trebuit să dea înțeles actelor respective, nu pare a țăcăni cum trebuie. Băieții de la Tilburg Cowboys ar fi putut scrie o bucată ceva mai inspirată. Întâi, atunci când pariezi destul de mult pe o expresie ca „but that is far from the truth”, cu atât mai mult cu cât ceea ce sfărâmi atât de convins e eresul cititorului („you might think… but haHA!”), riști să aprinzi beculețe critice pe care ai fi preferat să le lași stinse. Cu excepția situației în care plănuiai să întregești o așa șocul de debut cu ceva date, vocabularul cvasi-academic trebuie îndoit cu un pic de sifon. De exemplu, decât să-mi spui ce este și ce nu este adevărat, cerându-mi să te cred pe cuvât, mai bine pune-mă să-ți spun din minte cinci drepturi fundamentale, să-ți menționez președintele american în timpul căruia s-a semnat declarația etc. Lasă-mă pe mine să ajung la propria-mi ignoranță, dacă ții neapărat s-o aduci în discuție, dar nu-mi cere să-ți dau dreptate, pe dibuitelea, cum că sunt tont.

Apoi menționarea unor imposibilități tehnico-logice complică ceea ce era deja destul de încurcat: „It is impossible to respect and protect these rights if they are not known.” O ușoară boacănă. Cititorul, și-așa zburlit după săpuneala de mai devreme, este pus în fața unei neputințe … pe care o practică de fapt zi de zi. Evident că pot respecta niște drepturi de care nu am habar, își va spune. În fapt, populația conștientă de textul Declarației Drepturilor Omului încape într-un tramvai. Cu toate astea, miliarde de oameni repsectă dreptul la viață a altor miliarde de oameni prin tocmai neuciderea lor.

Ar mai fi, cred, câteva locuri în care textul poate fi îmbunătățit – de pildă, create awareness și underline the importance of sunt aproape clasice ale bullshit-ului corporatist – dar să ne oprim au nœud du probleme, partea cu învestitura. “Having a letter of the Human Rights Declaration means [iată] you are reminded of yours and everybody else’s rights. It is a way of putting your signature under the Declaration of Human Rights only this time a piece of the document is signed on you.” În sfârșit. Partea asta e bine scrisă, măcar pentru faptul că aruncă un neașteptat pod peste fluviul de informație irelevantă care stă între câțiva tinerei tatuabili din Olanda și, să zicem, Pol Pot sau de Gobnieau. Până la urmă, pentru a semna un document nu trebuie să fi luat parte la evenimentele pe care documentul respectiv le permite ori interzice. Plus că e fishy, e suspect, necesită explicație, e diferit, e cool! Dacă nu altcuiva, atunci activistului de Europă vestică, de-o moralitate calvinistă, îi va fi pusă dinaintea ochilor situația în care e întrebat(ă): “Auzi da… cu G-ul ăla pe umăr ce-i?” “Este mica mea contribuție. Îmi pasă și sunt întrucâtva îngrijorat de inegalitatea de pe glob.” Iar asta… for the rest of your life!

Nu știu dacă proiectul băieților de la Tilburg Cowboys va avea succes, dar ideea, cu toată suplețea metaforei de care atârnă, îmi pare studiabilă. Următorii promotori de “proiecte culturale fresh” pot învăța din reușita – și boroboațele – acestor băieți. A crea un “act exercitiv” (Austin) din nimic e o provocare. În primă instanță trebuie să-l povestești, să-i dai o noimă, care ar fi ea, și să ai grijă cum folosești puținul spațiu de atenție pe care-l primești de la cei care dau click pe “About”. Altfel, ești Tanti Coleș cu un website.

(foto: Loui Jover)

Despre autor

Octav E. Popa

| LinkedIn | Facebook | De același autor

Facultatea de Comunicare și Relații Publice (BA, 2007-2010), Universitatea din Amsterdam (MA, 2010-2012) Universitatea din Amsterdam (PhD, 2012-2016)

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.