Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Actorii nu mor, de fapt, niciodată!

“În inimă pot exista lacrimi care nu ajung până la ochi”

12 gânduri despre dragoste și viață. Femeile își închipuie că admirația este mai mult decât simplă admirație… iar bărbații au...

Continuare...


Powered by

Actorii nu mor, de fapt, niciodată!

Cosmin Neidonide @
28 November 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că Webcultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim pentru susținere!

Actorii, artiștii în general, sunt chipul nostru senin,identitatea noastră regală în fața lui Dumnezeu, dar sunt în egală măsură cronicile prescurtate ale timpului în care trăim!

Actorii noștri nu mor, nu mor de fapt niciodată, spiritul lor dăinuie mult dincolo de sfârșitul alcătuirii lor fizice, dăinuie atâta timp cât în noi mai mai găsim toate ipostazele vieții noastre: tristețe, bucurie, teamă, speranță, dor, dezamăgire, așteptare. Mi-am imaginat mereu actorii și artiștii ca pe niște ființe nobile menite a colora simplitatea vieții noastre, mi i-am imaginat ca pe un licăr plăpând de lumină între două eternități de întuneric.

Noi, oamenii de rând, nu știm câtă bogăție purtăm, o simțim în interiorul nostru, dar nu știm să o aducem la lumină de aceea avem nevoie de artiști. Ei se plimbă desculți prin sufletul întregii lumi, o privesc din interior și o aduc în exterior,spunându-ne: iată, cât de bogați sunteți! Iar înzestrarea lor supremă, a artiștilor care ne (în)cântă, este sufletul lor foarte delicat. De fiecare dată când un actor joacă pe scenă, el nu se ascunde, ci se dezvăluie pe el însuși, cu toate tristețile și penumbrele sufletului, cu toate bucuriile lui.

Figurile cărunte ale bunicilor, jocurile copilăriei, mirosul pământului primăvara la dezgheț, foșnetul frunzelor, farmecul însorit al amintirilor din școală, tandrețea ezitantă a primelor iubiri, întristarea atâtor despărțiri – din asta se compune sufletul oamenilor. Însă doar ei știu, actorii, să facă din aceste amintiri un spectacol, plimbând o oglindă uriașă în fața noastră.

Actorii vin pe scenă într-un ropot de aplauze, iar atunci când inima lor obosește, trebuind să moară, ei pleacă în vârful picioarelor, voind parcă să ne întristeze cât mai puțin. Nu știu cu adevărat ce este în sufletul actorilor atunci când mor, dar atunci când le caut fotografiile lor reprezentative, dorind să-i revăd, îi văd mereu zâmbind și apoi nu știu de ce am mereu impresia că, zâmbindu-ne, ei au înțeles ceva ce nouă ne scapă!

Actorii comunică în permanență, ne vorbesc inimii noastre chiar și atunci când tac, se ascultă pe ei înșiși și ne ascultă pe noi pentru a ne povesti cum suntem. Ei rămân fără cuvinte doar atunci când îi întrebăm cine sunt, dar nu pentru că nu ar ști, ci tac din teama de a nu ne întrista! Cine știe câtă tristețe zace în sufletul lor, cine știe câte răni, care nu se vor vindeca niciodată, poartă în sinea lor?

Există, poate, o rânduială divină pe care noi, pământenii, nu o înțelegem, poate că există o rațiune și un sens al fiecărei pierderi, dar ea nu va ține loc absenței, poate cel mult să ne aline sufletul. Nimeni nu moare, cu atât mai puțin artiștii, lăsând în urma lor toate rolurile încheiate. Planurile lor, visele lor, își găsesc împlinirea în altă parte, pe scena îndepărtată a unei alte planete! Cine știe!

Fragment din cartea “Viața la 40 de ani” – Cosmin Neidoni

Despre autor

Cosmin Neidoni

| LinkedIn | Facebook | De același autor

Nascut in Timisoara in 8 Martie 1975. Absolvent de filosofie, freelancer in domeniul traducerilor, scrie proza scurta, eseuri si poezie. Carti publicate: Scrisoare catre fiul meu, Das Schattenspiel. In pregatire: Viata la 40 de ani.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.