Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

A fi premiant

Darul cuvîntului

Tot stau și mă gîndesc, mirîndu-mă neîncetat, la darul și puterea cuvîntului. Îmi e atît de greu sî îl cuprind...

Continuare...


Powered by

A fi premiant

Sorin Tudorde @
9 December 2014

“Nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morala la care trăiești.”

Profesorii n-o spun întotdeauna, iar elevii n-o înțeleg aproape niciodată: a fi premiant nu reprezinta o răsplată pentru o activitate trecută, ci o apăsătoare consacrare pentru o activitate de mai târziu. În aparență, lucrul acesta nu interesează decât școala; în fapt însă, el e din plin lămuritor pentru unele din aspectele vieții noastre publice, depășind cu mult cadrele școlii.

Există o psihologie a premiantului, psihologie pe care școala nu face decât s-o definească și agraveze, dar n-o păstreaza doar pentru sine. Am întâlnit, în România vechilor politicieni, pe un ministru spunând: “Eu sunt un intelectual și am anumite drepturi să vorbesc, într-un fel ori altul, fiindcă am fost premiant.”

Cum asta: premiul – în școală sau oriunde – îți da drepturi? A fi bun și destoinic o dată te autoriza să ceri și să primești întotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă răspundere, pentru o nouă datorie. Și atâta tot.

Este, în fapt, vechea poveste, la care nu ne gândim îndeajuns, a fiului risipitor și-a fratelui său. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele său, omul cuminte, premiantul, supusul și ascultătorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul să fie mândru de ceea ce a făcut și sa refuze dragostea sau să pizmuiască fericirea celui ce n-a făcut ca el? Adevăratul premiant, adevăratul răsplătit e cel care s-a întors acasă și s-a pocăit. Cel care a stat acasă și a ascultat trebuie să dea de la el încă mai mult, tocmai pentru că a stat acasă și a ascultat.

E o morala aspră, firește, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întotdeauna buni. Dar aceasta e morala creștinismului. Și aceasta ar trebui să fie morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu; ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat ca n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.

S-o spunem deschis: n-am întâlnit destul de des, în lumea românească în care ne-a plăcut până acum să trăim, exemple care sa dovedească acceptarea fără rezerve a unei asemenea morale. Am întâlnit nemulțumiți, “nedreptățiți”, premianți care nu-și aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oameni buni, care sa priceapă că le incumbă mai mult decât li se cuvine, am întâlnit doar în straturile care n-au putut încă răzbi la suprafața vieții noastre publice.

Că n-au existat întotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor – se poate. Dar și acolo unde există criterii obiective se săvârșesc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea tres honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni?

Deci nu criteriile obiective – pe cât pot fi ele de obiective – hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a unei societăți. Există și alte criterii, mai ales alte criterii lăuntrice conștiinței. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morala la care trăiești.

A fi premiant înseamnă, mult mai des decât ar trebui, o destindere morală, o vinovată ieșire din lupta cu sine. Cine știe dacă țara noastră n-are prea mulți premianți!

Constantin Noica,
A fi premiant (13 aprilie 1940)

premianti

(foto)

Despre autor

Sorin Tudor

| Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.